Cine ar putea șterge Moldova din istoria românilor?

De fapt, românii la care a făcut referire Victor Ponta sunt realmente dezbinați după cele două mandate ale lui Traian Băsescu, zece ani plini de conflicte, scandaluri și marcați de o sărăcire pronunțată a unor întregi categorii sociale care au fost nevoite să suporte, practic fără suport din partea guvernelor elitiste de dreapta, o incredibilă curbă de sacrificiu impusă de criza economică mondiale ce a debutat în 2009 și a depășit limita suportabilității în iarna anului 2012. Societatea românească lăsată ”moștenire” de Traian Băsescu este caracterizată printr-o polarizare extremă, nu numai economică, ci și politică.

În paralel cu aceste proteste diplomatice rusești, se înmulțesc semnalele conform cărora Federația Rusă se pregătește să folosească și în Republica Moldova și Transnistria scenariul ”războiului hibrid” aplicat în Ucraina. "Am văzut acest scenariu aplicat în Crimeea, iar acum în estul Ucrainei. Începem să vedem acelaşi scenariu în Republica Moldova şi în Transnistria", a declarat generalul american Philip Breedlove. Vicepremierul rus Dmitri Rogozin avertiza la rândul său asupra ”consecințelor” inevitabile pe care le-ar avea o apropiere a Republicii Moldova de UE, consecințe printre care oficialul rus a enumerat ”pierderea” Transnistriei, dar și creșterea tarifelor pentru energia din Rusia. Conjunctura este, deci, cât se poate de dificilă...

Dar dincolo de interesele geopolitice ale Moscovei, cele două state românești, despărțite artificial prin vicisitudinile istoriei, au un trecut comun, vorbesc aceeași limbă și împărtășesc aceleași idealuri. Poate fi contestată, chiar și de o superputere mondială, apropierea firească dintre două state? Cum și prin ce artificiu consideră rușii că se pot șterge porțiuni întregi din istoria comună a unei națiuni sfâșiată prin hotatre vremelnice? Acest trecut există și chiar dacă de cele mai multe ori nu izbucnește de-a dreptul la suprafață, nu erupe, nici nu poate fi zăgăzuit, este un izvor comun care izbutește insistent să revină la suprafață. Cea mai recentă exemplificare în acest sens am remarcat-o în ultimul interviu acordat pentru Adevărul Live de președintele Societății Române de Radiodifuziune, Ovidiu Miculescu. Vorbind despre aplauzele la scenă deschisă la adresa Orchestrei Naționale Radio, la Kuala Lumpur, Ovidiu Miculescu amintește și despre recent reînființatul Radio Chișinău: ”Ca şi Societate Română de Radiodifuziune, sigur că este subordonată Parlamentului, dar să ştiţi că ne raportăm la publicul care ne ascultă. Acolo este măsura. Nici în zona politică, nici în zona administrativă guvernamentală. Nu. Raportul nostru de performanţă şi de răsplată a finanţării pe care ne-o asigură publicul este doar cu el. Restul sunt pasageri în această relaţie: vin şi pleacă. Ori, această instituţie stă de 86 de ani, în acest an, la 1 noiembrie, vertical, în piaţă, practic, face parte din istoria României, s-a născut sub regalitate, a traversat momente foarte complicate, iar această credibilitate extraordinară, pe care o are Radio România, să ştiţi că a fost construită de multe ori cu sânge, la propriu - şi aici vorbesc despre Chişinău, a fost un moment absolut tragic, în '39. Primul studio teritorial al Radio România a fost la Chişinău, în drumul trupelor ruseşti, pe-acolo, clădirii i-a fost dat foc, pilonul a fost dărâmat, iar colegii noştri care lucrau pe vremea aceea au fost împuşcaţi şi aruncaţi într-o groapă comună. Am recuperat, vă dau un singur exemplu, o legitimaţie pe care un coleg de pe vremea aia, categoric, o avea în buzunar, la piept, când a fost împuşcat şi aruncat în groapa comună. Deci, sunt poveşti complicate, pe care Radio România le-a traversat, dar a rămas vertical şi extrem de credibil în mintea românilor. Or, cele aproape cinci milioane de oameni care ne ascultă zi de zi cred că sunt mult mai importante decât, ştiu eu, zâmbetele, mulţumirile sau aprecierile unui politician trecător”, a declarat președintele SRR pentru Adevărul Live.

Pilonul dărâmat a fost înălțat și la 1 decembrie se pregătește să sărbătorească al doilea an de când emite iar, liber. Legitimația stropită cu sânge a ajuns din groapa comună al acestui martyrium național expusa, la loc de cinste. Și acesta este doar unul din mii de alte asemenea episoade dureroase. Cum și cu ce burete putem șterge această istorie? Aceasta nu poate fi rescrisă sau ignorată la nesfârșit. Națiunea română poate în cel mai bun caz ierta agresorii, dar nu-și poate uita istoria.