Cristian Tudor Popescu, despre personajul Iisus Hristos: Nu avea niciun prieten

Era înalt, era scund, era brunet, era roşcat, cumva era gras? Toate reprezentările lui întruchipează un concept, nu un om: Iisus trebuie să fi fost slab, fără musculatură, efilat, cu trăsături prelungi şi plete, ca să servească ideii de spiritualizare, de materializare, suferinţă, înălţare. Nimănui nu i-a trecut prin gând să-l înfăţişeze pe Mântuitor cu burtă, cum apare Buddha, scrie CTP în gândul.

Evangheliştii au procedat foarte inteligent neoferind detalii fizice despre Hristos, pentru că asta i-ar fi scăzut din aura divină, l-ar fi ancorat în terestru şi omenesc.

Cu o excepţie: „Şi când s-au împlinit opt zile şi a fost să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus...” (Luca, 2, 21). Iisus era circumcis, semnul legăturii evreilor cu Dumnezeul lor. Dar cei mai mulţi creştini nu conştientizează acest amănunt în imaginea oficială, fixată prin propagandă, a costelivului pletos de pe cruce.

Personajului Iisus îi lipsesc şi anumite trăsături sufleteşti. Nu îl vedem a se teme de nimeni şi de nimic, nu urăşte pe nimeni, nu are nici îndoială,  nu râde şi nici nu îi face pe alţii să râdă,  fiind complet lipsit de simţul umorului.

Este, în schimb, vizionar, vindecător, precog, telepat, psychokinet – e atoateştiutor, vede în viitor, citeşte gândurile oamenilor, anulează forţa gravitaţiei.

Dar golul cel mai mare în existenţa Lui este absenţa prieteniei. Iisus Hristos a avut doar fani şi duşmani. Şi oameni care i-au stârnit mila. Cu toţii, fiinţe inferioare Lui în plan moral, ca inteligenţă, cunoaştere şi tărie de caracter.

Iisus nu a avut niciun prieten adevărat, femeie sau bărbat. Căci prietenul e pe acelaşi palier al existenţei cu tine. Nu este sub nivelul tău, cum sunt chiar şi cei mai apropiaţi Lui, apostolii, neînstare, cu spiritul învins de carne, să rămână un ceas de vreme treji, cât se roagă Mântuitorul în grădina Ghetsimani. Ei îl iubesc,  îl ascultă, dar de multe ori nu îl înţeleg.

Hristos nu coboară mai jos pe scara ataşamentului uman – nu are niciun câine al lui, o pisică sau o pasăre.

Iar Dumnezeu este Deasupra, este Sus – în întrupare, Fiul nutreşte faţă de El kenosis, golirea de sine şi supunere totală voinţei Lui, nu poate fi vorba ca Tatăl ceresc să-i fie prieten.

Prins între Pământ şi Cer, Iisus nu are cu cine să vorbească, nu e nimeni care să-L asculte, să tacă şi să-L înţeleagă, în ultima noapte, când întristarea de moarte îi cuprinde sufletul.

Dar câţi dintre noi avem pe cineva în stare de asta?

Am fost în grădina Ghetsimani, era spre seară. Măslinii negri-cenuşii sunt enormi, cu trunchiuri pietrificate, vechi de secole. Cel mai mare dintre pomii tristeţii arată ca un saurian preistoric prins într-un şuvoi de lavă; se zice că era un puiet fraged pe când Iisus a rostit cu ochii spre cerul greu, fără stea: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă pe alături de Mine paharul acesta!.. Dar nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Matei, 26, 49).

L-am zărit atunci pe Iisus, pe Iisusul meu, un tânăr blond spălăcit, cu freza lipită pe frunte de transpiraţie, întunecat la faţă, privind cu dispreţ şi disperare. Semăna cu Innokenti Smoktunovski în Hamlet, poate pentru că nimeni nu spune ca rusul: „Vremea-i scoasă din ţâţâni... O, piază blestemată, ce m-ai adus pe lume doar s-o-ndrept...”.

Citeşte mai mult aici