Cum rămâne cu onoarea lui Papici, afectată de Băsescu?

Justiția din România mi-a părut în aceste zile combinația nefericită dintre o păpușă Voodoo și un bonsai chinuit, cu mențiunea că ambele sunt jucăriile preferate și, ca atare, rezervate președintelui Băsescu.

Acesta este cel care poate să spună orice și oricât și poate contrazice pe oricine, oricând. Chiar și pe sine însuși, la câțiva ani distanță. Să luăm de pildă felul în care înfigea ace în corpul mecanismului judiciar român, care apărea în descrierile președintelui Băsescu din 2010 și 2011 ca fiind sursa răului maxim pentru țară, format cu precădere din birocrați prăfuiți și incompetenți.

Probabil că asemenea declarații și caracterizări, oricât de abrupte, erau reglajele necesare pentru acordarea instrumentelor în
Justiția română căreia însuși președintele, ajutat și de Monica Macovei, i-a adus modificări substanțiale în perioada precedentă. Ne referim desigur la cei 3.011 judecători și procurori numiți de cei doi în perioada 2005-2009, prin forțarea pensionării predecesorilor.

Comparativ, președintele Iliescu a numit între 2001-2004 doar 137 de judecători și procurori, ca urmare a înlocuirii celor aflați la vârsta pensionării, în timp ce președintele Constantinescu a fost o idee mai harnic, numind între 1997-2000 172 de magistrați, tot ca urmare a pensionării legale a predecesorilor. Rămâne un mare mister cum au ajuns magistrații proaspăt primeniți de președinte să se prăfuiască și să decadă din punctul de vedere al competenței profesionale, în numai doi ani de zile.

Cert este că Băsescu a scuturat foarte energic breasla magistraților, verbal desigur, fără a se preocupa prea tare de principii sau salvarea aparențelor. Ce-i drept, e drept, președintele nu se confrunta pe atunci cu pierderea masivă de popularitate care s-a agravat galopant după 2011 și, ca atare, nici nu prea se simțea constrâns să dea explicații nimănui.

Ceva, ceva, tot a rezolvat între timp și cu mecanismul Justiției, pentru că dintr-un critic acerb președintele a devenit azi apărătorul înverșunat, din oficiu, nu numai al sistemului luat în întregime, dar chiar și al reprezentanților acestuia cu care, odinioară, Traian Băsescu nu se sfia să spele și pe jos dacă simțea nevoia. La celebrul domn procuror Papici, căruia acum îi sare în apărare chiar înaintea CSM, președintele făcea referiri neobișnuite într-o emisiune de televiziune din 2011: “Am văzut reprodusă în presă o discuţie dintre doi procurori de la DNA şi un procuror, când practic îl şantajau. Dacă în practica procurorilor e cumva şantajul, mă tem că suntem departe de a avea nişte procurori care lucrează cu mijloace democratice." (Traian Băsescu, 21 decembrie 2011, la TVR, despre procurorul Lucian Papici).

Ne apare evident că cel care acum îi sugerează premierului să-și cumpănească atent cuvintele și orice referire la magistrați, se exprima mult mai relaxat la acea dată, în legătură cu aceeași problemă. Sau poate nu ne este clară scara valorilor negative și acuza de ”băsist” este mult mai gravă decât aceea de ”șantajist”? Nu reținem ca CSM să se fi sesizat la acea dată în legătură cu onoarea magistraților șantajiști și nedemocratici intrați în vizorul prezidențial.

Să menționăm totuși performanța deosebită a procurorului Papici -iată, se mai întâmplă, când îi mai dai omului o șansă- care în nici doi ani a crescut atât de mult în ochii președintelui.

Sau poate ne înșelăm, orice este posibil și Traian Băsescu aplică și acum același algoritm mental ca și în cazul celebrului chestor: eu te-am pus, eu te dau jos și doar eu am voie să te fac cum îmi vine la gură. Aceasta pare a fi și situația actuală, în care președintele își rezervă cu gelozie maximă privilegiul de a le aplica corecții verbale magistraților numiți de el.