Despre noul tandem Cioloş-Iohannis, despre moştenirea lui Ponta şi despre civismul românesc

1. Se formează un nou tandem Cioloş-Iohannis, care va domina atât discursul public românesc cât şi viaţa politică, pentru cel puţin un an de zile. Prin ieşirea din scenă a lui Victor Ponta, nu va mai exista nici un pol de putere alternativ la actualul preşedinte – liderii partidelor actuale au o credibilitate foarte scăzută, semnificativ sub 30%. Doar Ponta avea cifre relativ mari – aproape 40% dintre români aveau încredere în el. Acum, rămâne preşedintele Iohannis (cu cifre în zona a 50% - deja, în actualul context, nu mai contează erodarea sa de câteva zeci de procente din acest an; nu se mai compară cu Ponta, ci se compară cu Dragnea, Gorghiu, Macovei şi Băsescu; or, în această comparaţie, menţine o distanţă confortabilă). În afara lui Iohannis şi a liderilor de partide, personaje care au potenţial de încredere publică semnificativă mai sunt noul premier, Dacian Cioloş (care, estimez, va avea cifre comparabile cu preşedintele, dacă nu chiar mai mari, la început), comisarul european Corina Creţu (mai puţin asociată cu PSD în ultima vreme), patriarhul Daniel (cu toată ofensiva împotriva sa) şi Raed Arafat (lider în continuare în majoritatea topurilor). De notat că în această lista nu se mai regăsesc liderii partidelor (singura excepţie poate fi Călin Popescu Tăriceanu, în măsura în care acesta nu va rămâne izolat total în zona discursului de opoziţie).

2. Un Guvern de tehnocraţi cu rădăcini politice va trebui să îşi asume compromisuri pentru a avea susţinere parlamentară și, dacă aşa se va întâmpla, ajungem din nou la o bătălie cu efecte proaste pentru democraţie – bătălia dintre executiv şi politic, inevitabil în defavoarea politicului. Partidele vor fi criticate pentru că nu susţin automat tot ce vrea guvernul, iar orice demers al “tehnocraţilor” care nu va fi susţinut va da apă la moară celor care vor ca partidele să nu mai deranjeze actul executiv. Nu duc comparaţia spre perioada interbelică sau spre alte momente totalitare (în care partidele erau scoase din ecuaţie pentru că puneau piedici gândirii tehnice şi tehnocratice). O duc însă spre perioada “epocii Băsescu” de început, când a început erodarea credibilităţii Parlamentului, printr-un joc din care a câştigat – doar pe moment – doar preşedintele în funcţie. Prezidențializarea României de facto, fără o prezidențializare şi a regimului politic ne va duce în aceleaşi fragilităţi. Vom repeta istoria, contribuind la slăbirea pe mai departe a statului, în sine, în contextul în care următorii ani ar fi trebuit să fie concentraţi pe întărirea Statului. Efectele se vor vedea în timp – în momentele în care Statul va trebui să ia decizii importante, și când va avea o autoritate slăbită.

3. Moştenirea Guvernului Ponta este, cifric, una pozitivă, cel puţin din punct de vedere economic şi social. Cifrele sunt clare, şi sunt asumate şi de instituţii internaţionale (clasamentele Băncii Mondiale, statisticile Eurostat, concluziile BNR etc). PIB în creștere, venituri mai mari, cele mai mici deficite din istorie, cea mai mică inflaţie, scăderi de preţuri, revenire a investiţiilor străine directe, reducere a cheltuielilor în sistemul bugetar, creşteri de salarii şi pensii etc. Totul, pe un fundament destul de sănătos – pentru că gaura generată de criza economică şi de guvernarea Boc a fost deja acoperită. Sigur că lucrurile pot fi scăpate de sub control, dar rămâne ca noul Guvern să demonstreze că poate livra mai multă stabilitate şi prosperitate. Am auzit discursul susţinătorilor dreptei care spun că Ponta pleacă acum pentru că este la fel de detestat pe cât era şi Boc în momentul în care, în 2012, acesta a renunţat la funcţie. Le amintesc însă acestora două diferenţe fundamentale: Boc era detestat nu doar de opozanţii săi politici, ci şi de majoritatea populaţiei – ceea ce nu e valabil pentru Ponta; Ponta e respins de electoratul dreptei, nu însă şi de societate în ansamblu, publicul neutru nefiind atât de ostil faţă de el; şi, în al doilea rând, legat de primul argument, detestarea lui Boc venea din bilanţul său economic – Boc a tăiat venituri şi a mărit taxe, în timp ce Ponta a mărit venituri şi a redus taxe, lucru care este receptat în mod clar de o bună parte din public.

4. Modelul compromisului între stânga şi dreapta – consacrat de guvernarea USL şi asumat ca atare de Ponta (pentru că asta am avut timp de aproape 4 ani, în care s-au luat atât măsuri de relansare economică pe filiera liberală, cât şi măsuri sociale de reparaţie, pe filiera pesedistă), va fi puternic pus în pericol de viziunea de “dreapta” a tehnocraţiei româneşti. Elitele tehnocratice autohtone gândesc corporatist – statul este slab şi ineficient, deci trebuie înlocuit de privat; tot ce ţine de stat este corupt, deci trebuie externalizat; în acest proces, cetăţenii sunt mai degrabă obstacole în calea eficienţei. România a mai parcurs doar două perioade de guvernare de dreapta: guvernarea CDR şi guvernările lui Traian Băsescu (Boc-MRU). Ambele perioade au dus la căderi semnificative pentru România. Singura guvernare aparent tehnocrată care a menţinut România pe linia de plutire a fost cea a lui Stolojan, în care însă cabinetul era format din miniştri politici, iar legăturile politice erau extrem de largi. Singurele perioade de eficiență guvernamentală autentică au fost cele în care s-a încercat un echilibru între social şi economic – dar acestea au conţinut puternice contestări din partea establishmentului media şi a elitelor (dominate de ideologia dreptei), tocmai pentru că aveau şi componentă socială intensă.

5. Societatea civilă îşi dă, cu acest prilej, dovada consecvenţei şi a caracterului real. Ipocrizia discursului din ultima perioadă este greu de egalat. Trec peste fenomenul Facebook, care merită analize mult mai atente, însă propaganda civismului străzii este una extrem de cinică. În prezent consemnăm un refuz ostentativ (prin această schimbare) al “doleanțelor pieţei” – avem şi guvern politic, avem şi o parte din partidele “contaminate” în zona noii majorităţi politice (UNPR, de exemplu), avem şi refuzul sine die al anticipatelor. În afara unei liste de noi guvernanţi, nu este nimic nou. Sigur că mulţi dintre activiştii civici cred că acesta este un prim pas spre “schimbare”. Nu cred însă că aceştia vor reuşi să îşi facă partide, vor reuşi să candideze cu ele şi vor reuşi să producă o împrospătare autentică în rândul parlamentarilor, funcţionarilor, decidenţilor executivi. În realitate, civismul revine la cifrele sale reale, adică extrem de mici – cauza reală a lipsei de schimbare ţine şi de această participare civică minimă. Şi singurii beneficiari ai acestei perioade sunt reprezentanţii “societăţii civile” de dreapta, care vor reveni la “modelul Băsescu” al asocierii pe faţă cu statul – politizarea societăţii civile va fi inevitabilă, înregimentarea politică a unor reprezentanţi ai societăţii civile se va face sub egida discursului despre creşterea competenţei tehnice, iar contractele cu statul din perioada epocii Băsescu vor fi reluate, în numele aceloraşi deziderate.

6. Cel mai dramatic efect al schimbărilor s-ar putea vedea în PSD, partid care pare că a renunțat la guvernare cu ocazia acestor zile. Președintele PSD, Liviu Dragnea, și-a asumat prin declarațiile făcute, decizia prin care Ponta s-a retras din funcţia de premier – Liviu Dragnea încercând în repetate rânduri, până acum, să arate că el este cel care ia deciziile în cadrul coaliţiei de guvernare şi chiar în Guvern. PSD iese de la guvernare, pierde majoritatea (prin pierderea unora dintre parteneri – UNPR), pierde funcţii importante în administraţia centrală şi se vede în faţa unei decizii grele: susţine guvernul “străzii”, al lui Klaus Iohannis, sau votează împotriva lui? Face opoziţie, sau speră să obţină ceva de pe urma acestui guvern? Evident, actuala conducere a PSD trebuie să aibă libertatea de a-şi asuma drumul pe care doreşte să ducă partidul. De notat că aceste decizii au fost luate în cel mai bun moment al istoriei recente a PSD (cu cel mai bun scor în sondaje, cu premier, cu guvern, cu cei mai mulți aleși centrali și locali, cu poziție cheie într-o majoritate parlamentară confortabilă).

7. În fine – ceea ce ar fi putut să fie anul de aur al acestei decade (anul în care legitimităţile multiple ale autorităţilor executive – preşedinte şi guvern – cumulate însemnau că avem puterea cu cea mai mare reprezentativitate din istoria recentă a României) s-a transformat în anul în care politica şi statul se confruntă cu una din cele mai mari crize de legitimitate. De ce? Pentru că una dintre puteri (preşedinţia) a decis să lupte cu altă putere (majoritatea parlamentară şi guvernul său) în loc să lucreze împreună cu aceasta. Efectul nu se va repercuta pe persoanele implicate (şi Iohannis, şi Ponta vor găsi căi să evite erodarea electorală), ci pe instituţiile pe care aceştia le-au reprezentat. Fragilizarea autorităţii statului poate servi alte interese, însă nu poate aduce nimic bun într-o societate în care singurele schimbări pozitive autentice au fost aduse, mereu, doar de stat. Ştiu, vorbesc despre eşecul unei coabitări pe care părea că nu o doreşte nimeni – dar este o coabitare care, atunci când funcţiona, părea că poate oferi o extraordinar de mare stabilitate ţării într-un context extrem de sensibil. Am atras atenția asupra acestei șanse la începutul anului, dar cu scepticismul celui care știe că România nu este o țară a compromisului politic, ci una a majoritarismului exclusivist (câștigătorul ia, sau vrea sa ia, totul!).

La ce să ne aşteptăm pe termen scurt? Nu la foarte multe lucruri noi – puterea prezidenţială creşte exponenţial, asumându-şi toate resorturile executive din prezent, aşa cum s-a întâmplat în perioada post 2009, după victoria lui Traian Băsescu. Numele sunt noi (cel puţin parţial – unele revin fie din perioada Băsescu, fie din perioada CDR), dar mecanismele vor fi similare. Singura diferenţă – spre deosebire de acea perioada, acum nu pare să existe disponibilitate pentru coagularea unei opoziţii autentice. Cel puţin, nu pe parcursul anului viitor.

Dan Sultănescu, analist politic, www.infopolitic.ro