Deutsche Welle despre condamnarea lui Voiculescu: E un triumf fără precedent în istoria justiţiei româneşti

"Chiar dacă s-a făcut o clipă dreptate, cât vor dura cei "zece ani"? Chiar dacă au eşuat tentativele felixiote de a-i intimida, prin intempestive traduceri în judecată, pe jurnaliştii care nu i s-au închinat nici lui, nici religiei negative propagate de harnicii săi slujbaşi şi nici cauzei restauraţiei oligarho-securiste: nu rămân nedemolate în urma lui structuri profund contaminate? Nu e în continuare în picioare un tărâm al urii şi psihozei, un imperiu intoxicant al propagandei, corupţiei şi nelibertăţii, pe care delincventul-delator a pretins să le conducă, dar din care nu era decât o parte? A dispărut subit împărăţia tentaculară, a cărei eradicare ameninţă să nu fie mai puţin dificilă decât curăţarea grajdurilor lui Augias?

Nu-mi cade uşor să explic de ce mă mângâie, dar nu peste măsură, scoaterea din circulaţie a infractorului securist. Pasajul biblic care ne porunceşte să nu ne bucurăm de căderea vrăjmaşului nostru şi să nu ni „se înveselească inima când se poticneşte el, ca nu cumva Domnul să vadă, să-i displacă (bucuria noastră) şi să-şi întoarcă mânia de la el” nu-mi explică integral precauţia. Trimiterea la acest proverb mă expune unui dublu risc.

Ar putea unii să confunde credinţa cu superstiţia şi tăria de a-ţi înfrânge impulsul vindicativ, cu slăbiciunea în confruntarea cu lumea profitorilor ceauşişti, a turnătorilor, a mafiei politice, a dezinformatorilor şi oligarhilor cu propensiuni neo-totalitare, lume pe care a reprezentat-o mogulul. Alţii ar putea încurca noţiunile de „adversar” şi „duşman”. A-l include pe patronul trustului Intact în categoria „vrăjmaşi” ai democraţiei liberale şi ai statului de drept e, probabil, legitim. Dar criticii faptelor sale ar face bine să nu transforme lupta pentru principii într-o confruntare personală. Ori să se coboare la gregaritatea sentimentelor induse gloatei, cu televizorul, de corifeii voiculescieni ai Antenei 3.

Agresarea unor jurnaliste de către suporterii Varanului, incitaţi prin demonizarea rivalului politic care s-a practicat sistematic, pe un ton clerical, de către pseudojurnaliştii recrutaţi în oştirea lui Felix, nu poate fi la îndemâna unor oameni nemancurtizaţi. Ziariştii independenţi se vor distanţa instinctiv de asemenea practici. Se vor feri să-şi considere adversarii duşmani. Şi, last but not least, vor lua aminte la avertismentele lui Elie Wiesel, evitând cu grijă să urască, pentru că ura de tipul celei răspândite de Antene otrăveşte şi sfârşeşte prin a ucide sufletele celor pe care le acaparează.

Există, desigur, motive de bucurie. Succesul repurtat de justiţie în lupta contra corupţiei la nivel înalt e enorm, dată fiind poziţia unică ocupată în ţesătura societăţii româneşti de un magnat cu resurse de putere, financiare şi politice precum şi mediatice ieşite din comun. Enorm e, prin urmare, şi curajul magistraţilor care l-au condamnat conform probelor.

E un triumf fără precedent în istoria justiţiei româneşti, pentru că puterea efectivă a Varanului a depăşit-o pe a lui „Patru case”. Fie şi tardiv, după ani interminabili de manipulări, manevre, amânări, sentinţa a probat ce era de probat. Şi-anume, că nici expedierea la puşcărie a lui Adrian Năstase, nici verdictul de condamnare a lui Gigi Becali şi nici trimiterea în judecată a lui Mircea Băsescu n-au constituit flori izolate, cu care nu se face primăvară"

Citeşte mai mult pe DW.