Discutia este simplă – acceptă sau nu CCR să fie părtaşă la o încercare de lovitură de stat

Vorbim, desigur, despre sesizarea Curţii Constituţionale, demers la care şeful statului a apelat în ultimii ani mai mult decât au făcut-o toţi ceilalţi preşedinţi ai României la un loc. Cu precizarea că, de această dată, Traian Băsescu nu a sesizat personal CCR-ul, ci prin PDL şi PMP care brusc au pactizat pentru a îndeplini dorinţele politice ale Cotroceniului.

Diferenţa este că sesizarea actuală le întrece pe toate celelalte, din perspectiva modului în care se forţează Legea Fundamentală pe tema învestirii noului guvern. Astfel, Curtea este chemată să medieze un conflict generat în mod artificial de acelaşi Traian Băsescu. Prevederile constituţionale sunt foarte simple şi neinterpretabile în ceea ce priveşte relaţia dintre Parlament şi Guvern. Articolul 103, punctul 3 din Legea Fundamentală prevede: “Programul şi lista Guvernului se dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor”. Articolul 103 se coroborează cu articolul 110 – punctele 2 şi 3 – unde sunt prevăzute condiţiile în care încetează mandatul Guvernului. (2) Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile. (3) În situaţiile prevăzute în alineatul (2) sunt aplicabile prevederile articolului 103.

Cu alte cuvinte, actuala Constituţie a României este cât se poate de clară pe această speţă. Nici CCR, nici preşedintele României nu pot adăuga la Constituţie. Prin urmare, Curtea trebuie să facă lumină aplicând literea Constituţiei, nu interpretând într-o direcţie sau alta actualele articole ale textului Legii Fundamentale. În caz contrar, tot Curtea Constituţională ar crea un precedent extrem de periculos care ar pune sub semnul întrebării şi ar relativiza întreaga jurisprudenţă a completului constituţional.

Mai concret, sesizarea depusă de PDL-PMP cu girul Cotroceniului, nu invocă încălcarea vreunui articol al Constituţiei, ci se bazează pe o suprainterpretare abuzivă, conform căreia hotărârea Parlamentului de validare a noului Executiv ar fi neconstituţională. Schimbarea structurii şi a compoziţiei Guvernului şi rolul preşedintelui României în această speţă sunt reglementate în cadrul articolului 85 din Constituţie: “Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atribuţia prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la propunerea primului-ministru”.

Altfel spus, întreagă argumentaţie avansată de preşedintele României privind corelaţia dintre programul de guvernare şi schimbarea structurii sau compoziţiei politice nu se susţine, ci este exclusiv un tertip prin care Traian Băsescu vizează prelungirea blocajului instituţional, conform aceleiaşi logici – preşedintele Băsescu se simte cel mai bine atunci când generează şi amplifică tensiunile/conflictele.

În fond, întrega discuţie poate fi rezumată la un singur aspect fundamental: îşi va păstra Curtea Constituţională echidistanţa şi va arbitra în literea Legii Fundamentale sesizarea Opoziţiei sau va trece peste prevederile explicite ale textului constituţional şi va asuma o decizie controversată în favoarea lui Traian Băsescu? Discuţia este în sine extrem de serioasă şi vizează însăşi esenţa statului de drept. Fiindcă în situaţia în care judecătorii CCR vor trece peste acele prevederi scrise negru pe alb în Legea Fundamentală, se poate declanşa o criză instituţională fără precedent. Iar Constituţia şi normele care asigură funcţionarea aparatului instituţional al statului pot fi aruncate la coş.

Toate aceste argumente creează în mod firesc un orizont de aşteptare specific cu privire la verdictul pe care Curtea Constituţională urmează a-l pronunţa vineri. Miza este uriaşă fiindcă la mijloc se află întreaga arhitectură instituţională clădită în cei aproape 25 de ani de democraţie. Mai precis, la acest moment nu mai vorbim despre disputa politică dintre Palatele Cotroceni şi Victoria, nici de conflictul personal dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta, ci despre soliditatea sistemului instituţional din România. În consecinţă, nici nu ar mai conta prevederile constituţionale şi cadrul legal care derivă din Legea Fundamentală, întreaga dezbatere putând fi relativizată şi mai ales rezumată la puterea de decizie a Curţii Constituţionale.

Un astfel de scenariu de evoluţie ar fi extrem de periculos. Fără a nega importanţa CCR în ceea ce însemna capacitatea Curţii de a arbitra diferitele conflicte de natură constituţională, CCR-ul nu trebuie transformată dintr-un for care mediază într-unul care decide, eventual prin adăugări la actualul text constituţional.

Fiindcă dacă aşa stau lucrurile, atunci s-ar putea ridica în mod legitim şi problema validării rezultatelor referendumului de demitere a preşedintelui din vara anului 2012. La acel moment, Curtea Constituţională a aplicat prevederile existente în Legea Fundamentală şi nu şi-a permis suprainterpretări ale textului constituţional. Prin urmare, scenariul dezirabil ar fi acela în care pronunţarea Curţii de vineri, 7 martie, va respecta principiul arbitrajului echidistant, în litera şi spiritul Constituţiei.