Dovezi incredibile care atestă că Pământul este GOL pe dinăuntru și locuit

În următorul deceniu, atenția lui Halley n-a mai fost atrasă de cer, ci de pământ, sau mai curând de tărâmul care s-ar fi aflat sub pământ.

El a început să susțină că Pământul era gol pe dinăuntru, fiind populat de oameni și sălbăticiuni. Teoria lui Halley se baza pe faptul că existau variații ale câmpului magnetic terestru, de-a lungul timpului. Halley a sugerat că există mai multe tipuri de câmpuri magnetice, dintre care unul emana  dintr-o sferă aflată în interiorul Pământului.

În cele din urmă a dezvoltat teoria că existau patru sfere concentrice și goale în interiorul planetei. El credea că interiorul Pământului era populat cu viață și avea o atmosferă luminoasă. Aurora boreală, concluziona el, era de fapt o emanație de gaze radiante din interiorul planetei, care se degajă prin straturile subțiri ale crustei polilor.

În secolul al XVIII lea, teoria lui Halley a fost adoptată de alți doi faimoși matematicieni, elvețianul Euler și scoțianul Leslie.
Euler a abandonat ideea sferelor concentrice a lui Halley. El a postulat că un nucleu fierbinte cu un diametru de circa o mie de kilometri încălzea și lumina Pământul, unde se dezvolta o civilizație avansată.

Pe de altă parte, Leslie credea că există două sfere concentrice în interiorul Pământului, fiecare având un soare propriu, pe care el le-a numit Pluto și Proserpina, după zeul grec al lumii subpământene și soția acestuia. Poate cel mai entuziast susținător al Teoriei Pământului gol, a fost americanul Cleves.

În 1818 a publicat propria versiune a Teoriei Pământului gol, apreciind că acesta avea sfere concentrice și primea lumină și căldură de la Soare prin intermediul imenselor orificii deschise la polii Terrei. Teoria polilor deschiși a fost subminată de unii, adulată de alții, avea să devină și mai populară după 1846, când rămășițele unui mamut lânos, creatură dispărută de multă vreme, au fost descoperite perfect conservate în gheață în Siberia.

Înghețul survenise atât de rapid încât animalul nici măcar nu apucase să digere conurile de pin pe care le mâncase înaintea morții. S-a presupus că mamutul fusese surprins de o schimbare climatică, dar mulți au pus la îndoială că o asemenea schimbare s-ar fi putut petrece atât de rapid și de complet.

Unii considerau că mamutul ieșise pur și simplu din interiorul Pământului, printr-o gaură aflată la Polul Nord. Una dintre cele mai interesante variante asupra Teoriei Pământului gol, pretindea că o civilizație superioară ar locui pe suprafața interioară, concavă, a Pământului. Atmosfera densă împiedică să se vadă prin această suprafață, dar Luna, ar reflecta suprafața mai întinsă și nelocuibilă a Pământului.

Teoriile Pământului gol au continuat să fie promovate de către entuziaști, chiar și după ce exploratorii au atins Polul Nord și Polul Sud, în primul deceniu al secolului al XX lea. Teoria polilor deschiși a mai primit o lovitură când aviatorul Richard Byrd a devenit primul om care a zburat deasupra celor doi poli, raportând că nu văzuseră nimic în afara unui nesfârșit pustiu alb. În 1959, un submarin american a pătruns sub calota glaciară polară și a ieșit la suprafață chiar la Polul Nord, pe baza unor calcule precise. De atunci, staţii permanente de cercetare au fost construite la diferite puncte, la ambii poli. Niciun orificiu de mari dimensiuni n-a fost descoperit.

Entuziaștii Pământului gol continuă totuși să spere. Teoria Pământului concavă a fost testată în al doilea război mondial de un savant nazist. El a îndreptat o cameră de luat vederi la un unghi de 45 de grade spre cer, de pe o insulă din Marea Baltică, sperând să obțină o imagine a flotei britanice aflată pe cealaltă parte a Pământului concav. Experimentul a eșuat.