Dramă, agonie și extaz: tata socru Blaga și-a azvârlit ginerele pe scări

După ce și-a recitat frustrările în mare parte întemeiate la adresa Elenei Udrea, care și-a croșetat un PMP exact pe gustul și nevoile sale, după ce l-a amintit la supărare și pe Emil Boc, care s-a înscris ca necinstitul în fundația popularilor, Vasile Blaga a ajuns și la episodul, discutat probabil în prealabil, luptăm-salvăm-revista-o-tabloidizăm. Așa se face că Blaga a descris cu patetism sud-american cum i-ar fi spus ginerelui său, de la obraz, că nu mai are ce căuta în casa omului cât timp firma ginerelui obține contracte cu statul, pe bandă rulantă.

Frumusețea situației ar fi fost și mai evidentă dacă s-ar fi petrecut la o televiziune sau măcar la radio, ca să se fructifice plenar potențialul de interactivitate al subiectului. Ginerele ar fi putut interveni în direct, smulgându-și pilozitatea facială, împlorându-l pa tata socru să reconsidere, să nu-l nenorocească și altele asemenea.

Dar de ce să ne oprim aici, că doar nu se merită să fim epigonii lui Măruță când situația ar fi putu t să devină ceva cu adevărat măreț, incomensurabil, un concurs televizat în care cei doi ar fi avut dreptul să ceară ajutorul cuiva din public, sau a rudelor rămase acasă. Să fi sunat fetița lui tata, plângând sfâșietor, implorându-l să-și revină și să nu-i nenorocească căsnicia. Cu un regizor de platou deștept, aveam și două tre întoarceri de situație, am fi smuls lacrimile audienței în direct, Vasile și-ar fi rupt de nervi doi-trei nasturi de la cămașă, s-ar fi răzgândit, pe urmă s-ar fi răzgândit din nou. Am fi fost martorii uluiți ai unui episod nou și nemaintâlnit în televiziunile din România, catharsis, agonie și extaz și tot tacâmul. La final, dragostea învinge, mai puternică decât ”binili” bietului Tamango, cei doi tineri s-ar fi îmbrățișat precum perechea statuară a Mosfilmului de odinioară și l-ar fi fulgerat cu privirea pe bătrânul fără inimă, care refuză să-și aducă aminte că acele contracte au început să curgă de pe vremea când Băsescu conjuga prin telefon, de la Cotroceni: statul sunt eu! Și Boc îi răspundea ca ecoul, disciplinat, de la Palatul Victoria: Să trăiți, șefu! Statul sunteți cine ziceți dumneavoastră!

Apoi, prim plan pe cei doi, înlăcrămați: Să mergem, dragă! Unde ziceai că se fac înscrierile în fundația aia populară? Fade out, pe negru, generic curge, vaiet simfonic pe fundal. The end, ba nu, Cannes!

Dar nu e încă timpul pierdut, copii, lăsați naibii tabloidizarea că e dificilă și transformați repejor revista aia de cultură subvenționată pe bani publici într-o televiziune ca soarele de pe cer, să se întoarcă și Bahmuțanca la Prigoană, de invidie.