Gena lui Dumnezeu. Religia se poate explica ştiinţific

Cel mai probabil, anticii yoghini şi învățații budişti ar fi apreciat foarte mult literatura scrisă în ultimii ani de o sumedenie de neurocercetători care şi-au propus să exploreze conexiunile dintre neurofiziologie şi experiențele din practica Zen, unii încercând să evite abstracțiunile filosofice şi să ofere informații detaliate cu privire la studiile asupra creierului, stările modificate de conştiință şi meditație. Ce-i drept, ambele – şi budismul, şi ştiința – încearcă să investigheze realitatea pentru a o explica, dar la fel de adevărat este şi că o bună parte din doctrina budistă – reîncarnarea, de exemplu – este prin însăşi natura ei imposibil de supus experimentelor. Aşa se face că multe dintre credințele budiste sunt cumva „la adăpost” de criticile oamenilor de ştiință.

Dean Hammer, biolog molecular la Oxford University National Cancer Institute, publica „The God Gene” („Gena lui Dumnezeu”) în 2004, în care explica felul cum nivelul de spiritualitate variază de la individ la individ în funcţie de nivelul anumitor neurotransmițători produşi de creier: dopamina şi serotonina.

Pe cât se pare, responsabili de sentimentul uniunii cu Universul şi de toate acele senzaţii ce caracterizează experienţa spirituală ar fi tocmai aceşti doi mediatori hormonali, gena care reglează producţia lor, Vmat2, fiind botezată, desigur, „gena lui Dumnezeu”. Potrivit cercetătorului, cu cât activitatea acestei gene este mai intensă, concretizată aşadar în producţia de dopamină şi serotonină, cu atât este mai accentuată spiritualitatea persoanei respective.

În cadrul unei serii de studii pe gemeni, tot Hammer mai demonstra şi că principalul factor determinant al spiritualităţii acestora nu este mediul cultural în care s-au născut, au fost educaţi şi s-au format, ci ereditatea. Mai exact, în vreme ce gemenii identici (monozigotici) posedă acelaşi nivel de spiritualitate, gemenii fraternali (dizigotici) se raportează la credință în mod diferit unul de celălalt, chiar dacă au crescut în acelaşi mediu. Prin urmare, comenta Hummer, printr-o stimulare cerebrală „țintită”, poți face un om să simtă mirosul unui trandafir chiar dacă trandafirul nu există sau îi poți furniza o experienţă mistică în timp ce face shopping într-un centru comercial.

Însuşi Franis Crick, unul dintre descoperitorii structurii ADN-ului, împărtăşea această viziune mecanicistă asupra experienţei spirituale. Într-unul dintre ultimele interviuri acordate înainte de a muri, Crick declara că ar fi identificat în celulele neuronale o schemă coerentă a conştiinţei şi deci a sufletului. De altfel, există o întreagă şcoală de oameni de ştiinţă convinşi că experienţele mistice ale Sfântului Francisc, Confucius, Buddha şi Mahomed ar fi doar o chestiune de hormoni şi neurotransmiţători, de a căror producție depinde măsura în care fiecare dintre noi este capabil să-şi ridice mintea deasupra logicilor materiei brute, scrie stiintasitehnica.com.

La ora actuală, rădăcinile biologice ale experienței religioase fac obiectul speculațiilor mai multor discipline, de la antropologie şi până la psihologia evoluționistă şi genetică, iar din punctul de vedere al neuroştiintelor, teoria cea mai acreditată este aceea conform căreia comportamentul religios şi credințele ar fi “un subprodus al evoluției”. Tot lui Newberg şi d’Aquili li se datorează şi apariția unei noi discipline, neuroteologia, menită a explica felul în care comportamentul ritualic suscită stări cerebrale aflate în spatele unei vaste game de senzații umane. (Litaniile, de exemplu, se crede că ar genera senzații de calm si relaxare.) Oamenii de ştiință consideră că aceste ritualuri reuşesc să declanşeze tocmai mecanismele cerebrale care îi fac pe credincioşi să-şi interpreteze senzațiile drept dovezi ale existenței lui Dumnezeu; focalizând atenția asupra minții, ele blochează percepțiile senzoriale, inclusiv pe cele folosite de zona însărcinată cu orientarea pentru a stabili granițele eului, o explicație a faptului că şi oamenii necredincioşi se emoționează în timpul slujbelor religoase.

Emisfera stângă a creierului este asociată inteligenței emoționale, situațiilor de calm şi seninătate, în timp ce despre emisfera dreaptă se spune că se activează în situații de stres şi furie. Emisfera cerebrală stângă a fost multă vreme cea mai studiată de neuropsihologi tocmai pentru implicarea ei în procesele de dezvoltare a limbajului, fiind esențială în studiul leziunilor cerebrale. Încă din anul 2500 î.Hr., medicii egipteni semnalau existența unei legături strânse între dereglările de limbaj şi paralizia părții drepte a corpului.

Tot de emisfera stângă depind şi nivelurile înalte de elaborare cognitivă, capacitatea de a descompune analitic o configurație globală în elementele ei constitutive, fie că este vorba despre un chip, o problemă sau un concept.

Mai puțin studiată din cauza unei aparente lipse a simptomelor în leziunile cerebrale, emisfera dreaptă le-a trezit interesul oamenilor de ştiință abia în urmă cu câțiva ani, în ceea ce priveşte prestațiile vizual-spațiale. Această emisferă este considerată a fi corelată în principal părții afective şi emoționale a comportamentului uman.