GENA LUI DUMNEZEU. RELIGIA se poate explica ȘTIINȚIFIC!

Cel mai probabil, anticii yoghini şi învățații budişti ar fi apreciat foarte mult literatura scrisă în ultimii ani de o sumedenie de neurocercetători care şi-au propus să exploreze conexiunile dintre neurofiziologie şi experiențele din practica Zen, unii încercând să evite abstracțiunile filosofice şi să ofere informații detaliate cu privire la studiile asupra creierului, stările modificate de conştiință şi meditație. Ce-i drept, ambele – şi budismul, şi ştiința – încearcă să investigheze realitatea pentru a o explica, dar la fel de adevărat este şi că o bună parte din doctrina budistă – reîncarnarea, de exemplu – este prin însăşi natura ei imposibil de supus experimentelor. Aşa se face că multe dintre credințele budiste sunt cumva „la adăpost” de criticile oamenilor de ştiință.

Totuşi, viziunea neuroştiințifică şi cea budistă asupra universului sunt destul de diferite. Budiştii cred că sfera psihică şi cea fizică au o influență egală asupra realității; cum ar veni, acele construcții mentale pe care ştiința le consideră imaginare sunt pentru budişti reale şi perceptibile. Pe de altă parte, neurocercetătorii sunt materialişti: cred că mintea nu poate fi separată de circumstanțele fizice care i-au dat naştere. În acelaşi timp, ceea ce budismul are de oferit neuroştiinței – care abordează creierul din exterior, dintr-o perspectivă „obiectivă” (sau „la persoana a treia”, cum ar spune discipolii lui Buddha) – este o modalitate de a cerceta conştiința dinăuntru, la prima mână.

La ora actuală, există mulți neurologi care consideră că şi neuroştiinţele au propria lor dogmă – binomul minte-creier –, contestând un aşa-numit „reducţionism ştiinţific” care ar fi pretins dintotdeauna că omul este doar ceea ce poate fi cunoscut. Argumentul? Ceea ce este cu adevărat Eul nu poate fi rezolvat de ştiinţă, nu este de tip ştiințific; când ştiința pretinde că poate furniza răspunsul la acest tip de întrebări, comite o eroare fundamentală, de care se lasă mai apoi orbită. De altfel, pretenţia că metoda ştiinţifică ar fi unica metodă de cunoaştere este taxată printre altele chiar drept o afirmaţie neştiinţifică: existența unei singure cunoaşteri obiective adevărate – cunoaşterea ştiințifică – ar fi doar o afirmație filosofică şi doar ca atare ar putea fi argumentată.

Deşteptarea creierului

Neuropsihologi şi profesori de meditație, Rick Hanson şi Richard Mendius, autorii cărții „Creierul lui Buddha. Neuroştiinţa fericirii, iubirii şi înţelepciunii”, apărut la Editura Paralela 45, sunt convinşi că există un element transcendental în funcţionarea minţii, a conştiinţei, a căii către iluminare, oricum am alege să-l numim: Dumnezeu, Spirit, Buddha, Pământ sau altcumva. „Indiferent de natura lui, el se află prin definiţie dincolo de universul fizic. Deoarece nu poate fi dovedit în vreun fel, este important şi este în spiritul ştiinţei să îl luăm în calcul ca pe o posibilitate viabilă”, afirmă Rick Hanson.

Orice aspect al minţii care nu este transcendental trebuie să se bazeze pe procesele fizice ale creierului, explică Hanson şi Mendius. „Activitatea mentală, conştientă sau inconştientă, se mulează pe activitatea neurală aşa cum imaginea unui apus în ecranul calculatorului se mulează pe modelul încărcăturilor magnetice de pe hard-drive. Pe lângă posibilii factori transcendentali, creierul este condiţia necesară şi aproximativ suficientă pentru minte. Aproximativ suficientă, deoarece creierul se află într-o reţea mai mare de cauze şi condiţii biologice şi culturale şi este la rândul lui afectat de minte.”

Cei doi cercetători mai cred şi că s-ar putea să dureze încă 350 de ani sau chiar mai mult până să înţelegem pe deplin relaţia dintre creier şi minte, dar, între timp, o ipoteză rezonabilă de lucru ar fi aceea că mintea este ceea ce face creierul (creierul în acțiune). „Deşi în trecut numeroşi specialişti în neuroştiinţă susţineau că mintea este doar activitatea creierului, acum putem analiza legătura dintre cele două dimensiuni ale vieţii noastre dintr-o altă perspectivă. Dacă vom considera mintea un proces relaţional ce reglează fluxul de energie şi informaţii, vom descoperi că, de fapt, o putem folosi pentru a ne modifica creierul. Adevărul este că felul în care ne concentrăm, felul în care direcţionăm voit fluxul de energie şi informaţii din circuitele noastre neuronale poate modifica direct activitatea şi structurile creierului. Totul este să ştim care sunt paşii ce ne ajută să conştientizăm acest lucru pentru a ne construi o stare de bine.”

Budistul din laborator

Cel care ar fi trecut prin 2002 pe culoarele Departamentului de Neuroştiinţe al Universităţii Wisconsin ar fi asistat la nişte scene destul de neobişnuite: ar fi văzut călugări budişti meditând în poziția lotus în interiorul unui aparat de rezonanţă magnetică. La acea vreme, autorii experimentelor (autorizate şi încurajate de însuşi Dalai Lama), neurocercetătorul Richard Davidson şi asociatul său, Antoine Lutz, remarcau studiind diagramele activității psihice a călugărilor că, pe parcursul exercițiilor psihice în care aceştia se concentrau asupra unor sentimente de compasiune pură, anumite regiuni ale creierului păreau a fi adormite, ca şi cum budiştii ar fi îndepărtat toate barierele mentale existente între lumea lor şi universul din jur. Şi mai interesante au fost considerate apoi diferențele între activitatea cerebrală a călugărilor în vârstă, mai exact cei cu state vechi în meditație, şi activitatea novicilor: la primii se evidenția o activare semnificativ mai accentuată a traseelor cerebrale asociate empatiei şi dragostei; cu cât aveau în spate mai mulți ani de antrenament în meditație, cu atât dispuneau de mai multe conexiuni între regiunile frontale ale creierului şi regiunile emoțiilor. În plus, existau şi diferențe majore la nivelul ariei cortexului prefrontal stâng, zonă implicată în elaborarea sentimentelor de fericire. În timp ce călugării erau adânc cufundați în exercițiile de compasiune, activitatea în regiunea prefrontală stângă se amplifica enorm, afectând şi activitatea din regiunea dreaptă, asociată sentimentelor negative. Şi întrucât era vorba de nivele de activitate neurală niciodată observate până atunci la persoanele „normale”, cercetătorii trăgeau concluzia că şi gândirea pozitivă este o abilitate ce poate fi antrenată.

Neurologii au fost primii care au studiat experiența religioasă, descoperind o legătură între epilepsia lobului temporal şi apariția neaşteptată a interesului religios la pacienți. Într-o carte publicată încă din 2001, intitulată „Why God Won’t Go Away” („De ce Dumnezeu nu va dispărea”), Andrew Newberg, cercetător la Universitatea din Pennsylvania, împreună cu Eugene d’Aquili, afirma că experiențele spirituale sunt pur şi simplu consecința (inevitabilă) a configurației cerebrale („Creierul uman a fost configurat din punct de vedere genetic să încurajeze credința religioasă”) şi că până şi o simplă rugăciune are un efect remarcabil la nivel cerebral.

În studiile lui, Newberg detecta un soi de „black out” al alimentării cu sânge în zona posterioară a encefalului, cea care guvernează percepția asupra Supraeului şi a lumii şi conchidea că, la nivel neurologic, rugăciunile şi meditația induc ideea de uniune a persoanei cu Creatorul printr-o senzație cât se poate de „reală”. În cadrul altor experimente, la călugărițe franciscane aflate în timpul rugăciunii era detectată şi o reducere a activității neurale în aria „delegată” cu orientarea, fapt care le-ar furniza măicuțelor sentimentul aproape „tangibil” de uniune cu divinitatea.
Potrivit lui Newberg şi d’Aquili, fie că-i vorba de fervoare mistică, de sentimentul sacrului sau de iluminare,  orice stare spirituală se reflectă într-un fenomen cerebral cât se poate de concret şi, în mod surprinzător, zona cerebrală responsabilă de cât de religioasă este o persoană este şi cea care se activează la epileptici pe parcursul unei crize.

Gena lui Dumnezeu

În 2004, Dean Hammer, biolog molecular la Oxford University National Cancer Institute, publica „The God Gene” („Gena lui Dumnezeu”), în care explica felul cum nivelul de spiritualitate variază de la individ la individ în funcţie de nivelul anumitor neurotransmițători produşi de creier: dopamina şi serotonina.  Pe cât se pare, responsabili de sentimentul uniunii cu Universul şi de toate acele senzaţii ce caracterizează experienţa spirituală ar fi tocmai aceşti doi mediatori hormonali, gena care reglează producţia lor, Vmat2, fiind botezată, desigur, „gena lui Dumnezeu”. Potrivit cercetătorului, cu cât activitatea acestei gene este mai intensă, concretizată aşadar în producţia de dopamină şi serotonină, cu atât este mai accentuată spiritualitatea persoanei respective. În cadrul unei serii de studii pe gemeni, tot Hammer mai demonstra şi că principalul factor determinant al spiritualităţii acestora nu este mediul cultural în care s-au născut, au fost educaţi şi s-au format, ci ereditatea. Mai exact, în vreme ce gemenii identici (monozigotici) posedă acelaşi nivel de spiritualitate, gemenii fraternali (dizigotici) se raportează la credință în mod diferit unul de celălalt, chiar dacă au crescut în acelaşi mediu. Prin urmare, comenta Hummer, printr-o stimulare cerebrală „țintită”, poți face un om să simtă mirosul unui trandafir chiar dacă trandafirul nu există sau îi poți furniza o experienţă mistică în timp ce face shopping într-un centru comercial.

Însuşi Francis Crick, unul dintre descoperitorii structurii ADN-ului, împărtăşea această viziune mecanicistă asupra experienţei spirituale. Într-unul dintre ultimele interviuri acordate înainte de a muri, Crick declara că ar fi identificat în celulele neuronale o schemă coerentă a conştiinţei şi, deci, a sufletului. De altfel, există o întreagă şcoală de oameni de ştiinţă convinşi că experienţele mistice ale Sfântului Francisc, Confucius, Buddha şi Mahomed ar fi doar o chestiune de hormoni şi neurotransmiţători, de a căror producție depinde măsura în care fiecare dintre noi este capabil să-şi ridice mintea deasupra logicilor materiei brute.

La ora actuală, rădăcinile biologice ale experienței religioase fac obiectul speculațiilor mai multor discipline, de la antropologie şi până la psihologia evoluționistă şi genetică, iar din punctul de vedere al neuroştiintelor, teoria cea mai acreditată este aceea conform căreia comportamentul religios şi credințele ar fi “un subprodus al evoluției”. Tot lui Newberg şi d’Aquili li se datorează şi apariția unei noi discipline, neuroteologia, menită a explica felul în care comportamentul ritualic suscită stări cerebrale aflate în spatele unei vaste game de senzații umane. (Litaniile, de exemplu, se crede că ar genera senzații de calm si relaxare.) Oamenii de ştiință consideră că aceste ritualuri reuşesc să declanşeze tocmai mecanismele cerebrale care îi fac pe credincioşi să-şi interpreteze senzațiile drept dovezi ale existenței lui Dumnezeu; focalizând atenția asupra minții, ele blochează percepțiile senzoriale, inclusiv pe cele folosite de zona însărcinată cu orientarea pentru a stabili granițele eului, o explicație a faptului că şi oamenii necredincioşi se emoționează în timpul slujbelor religoase.

Emisfera stângă a creierului este asociată inteligenței emoționale, situațiilor de calm şi seninătate, în timp ce despre emisfera dreaptă se spune că se activează în situații de stres şi furie. Emisfera cerebrală stângă a fost multă vreme cea mai studiată de neuropsihologi tocmai pentru implicarea ei în procesele de dezvoltare a limbajului, fiind esențială în studiul leziunilor cerebrale. Încă din anul 2500 î.Hr., medicii egipteni semnalau existența unei legături strânse între dereglările de limbaj şi paralizia părții drepte a corpului.

Tot de emisfera stângă depind şi nivelurile înalte de elaborare cognitivă, capacitatea de a descompune analitic o configurație globală în elementele ei constitutive, fie că este vorba despre un chip, o problemă sau un concept.

Mai puțin studiată din cauza unei aparente lipse a simptomelor în leziunile cerebrale, emisfera dreaptă le-a trezit interesul oamenilor de ştiință abia în urmă cu câțiva ani, în ceea ce priveşte prestațiile vizual-spațiale. Această emisferă este considerată a fi corelată în principal părții afective şi emoționale a comportamentului uman.

Doi pe un balansoar

Se ştie de multă vreme că stările de stres sau sentimentele negative, precum gelozia sau invidia, determină în creier o scădere a nivelurilor de serotonină, care, pe lângă faptul că este legată de nivelul de spiritualitate, are şi capacitatea mai generală de a stabiliza dispoziția, a favoriza somnul, relaxarea şi destinderea şi a determina sentimente pozitive; nu degeaba serotonina este identificată drept neurotransmițătorul stării de bine. În plus, în stările de stres cresc în mod periculos nivelurile de noradrenalină, acest fapt survenind pentru că serotonina şi noradrenalina se comportă precum doi copii care se dau într-un balansoar: când unul urcă, celălalt coboară, nu pot fi niciodată ambii sus.

Apoi, este cunoscut faptul că noradrenalina stimulează memoria şi atenţia, dar şi nivelul de energie şi agresivitatea, crescând riscul bolilor cardiovasculare. În stresul cronic, un alt hormon ia locul adrenalinei: cortizolul, care, pe termen lung, poate determina apariția multor probleme de sănătate. Specialiştii corelează nivelurile cronic ridicate de cortizol cu apariția diabetului, obezităţii, osteoporozei, slăbirii sistemului imunitar şi problemelor cardiace. Totuşi, nu-i nevoie să fii călugăr budist pentru a realiza că, în viaţa de zi cu zi, dacă nu te enervezi, te vei simți cu siguranță mai bine.

Fericirea, o infecție

Multă vreme s-a crezut că sistemul nervos este izolat de sistemul imunitar, dar recent s-a dovedit că nu este deloc aşa – şi nu numai depresia şi bolile psihice, dar chiar şi fericirea ar putea fi la propriu „molipsitoare”. În luna mai a anului 2010, o echipă de cercetători de la Universitatea Utah din Salt Lake City, Statele Unite, a demonstrat pentru prima oară o legătură de tip cauză-efect între sistemul imunitar şi bolile psihice. Se ştia că există un raport între ele, dar nimeni nu reuşise încă să stabilească o conexiune directă. În cadrul studiului respectiv, echipa de cercetători a vindecat printr-un transplant de măduvă osoasă nişte şoareci mutanţi, afectaţi de un sindrom compulsiv, care-i făcea să se cureţe obsesiv până le cădea părul şi îşi răneau pielea, la fel cum se întâmplă cu oamenii afectaţi de boala numită tricotilomanie (smulgerea obsesivă a părului de pe cap).

„Se credea că sistemul imunitar şi sistemul nervos reprezintă lumi separate. Acum însă, se pare că sistemul imunitar şi infecţiile care îl stimulează ne pot influenţa atât starea de spirit, cât şi memoria şi abilitatea de a învăţa”, declara recent John Bienenstock, de la Universitatea McMaster din Hamilton, Canada, într-un articol apărut în „New Scientist”. Este vorba despre o schimbare de “macaz” în cercetarea din domeniu: nu cu mult timp în urmă, se credea că bariera hemato-encefalică (sânge-creier) izolează creierul de sistemul imunitar; că celulele care alcătuiesc pereţii capilarelor sanguine sunt conectate mai strâns între ele în creier decât oriunde altundeva în organism, împiedicând proteinele şi celulele să ajungă la creier. Acum însă, devine pe zi ce trece tot mai clar faptul că anticorpii, moleculele-„semnal” şi chiar celulele imunitare ajung adeseori la creier, unde îşi fac „de cap”.

Sursă: stiintasitehnica.com