In apararea politicii – 4 mituri nocive din spatiul public romanesc

Primul mit: “Clasa politica nu reprezinta pe nimeni, partidele sunt doar “excrescente economice”!” Un mit puternic sustinut, dar gresit in fundamentele sale. De ce spun asta?

Partidele romanesti (stanga pesedista, dreapta impartita intre liberali si urmasii PDL-ului lui Basescu, chiar si urmasii CDR-ului din anii 90, partidele etnice si, nu in ultimul rand, miscarile nationalist-radicale) reflecta conflictele reale din societate, si au cam facut-o mereu in ultimii 25 de ani, chiar daca noua generatie nu se identifica total cu ele.

Acest mit al lipsei de reprezentativitate este azi sustinut de voci ale intelectualitatii emergente din noile generatii, ca un leit-motiv al neadecvarii lor si ca un strigat de lupta impotriva a tot ce a existat pana acum.

Dar, de la clasicul conflict inter-generational si pana la acceptarea acestei paadigme (a nereprezentativitatii partidelor romanesti) este un drum lung, iar dovezile reale nu prea exista…

Ultimii 25 de ani n-au consemnat niciodata o indepartare TOTALA a clasei politice de noile generatii, existand mereu forme de integrare a acestora in activitatea sa. Partidele sunt oglindiri firesti ale conflictelor din societate – or, principalul conflict al societatii post-89 a fost legat de forma prin care urma sa fie demantelat statul comunist (a se citi “privatiza”), ca o conditie esentiala pentru un transfer de prosperitate si bunastare catre populatie.

Putem vorbi despre eficienta partidelor de a prelua din obiectivele oamenilor obisnuiti pe care ii reprezinta (si nu doar ale elitelor economice care ii sustin) si de a le transfera in rezultate palpabile pentru bunastarea populatiei in ansamblul sau, dar asta este o alta discutie.

Simplific major, dar stanga PSD-ista a mers mereu pe linia capitalului intern (mai intai in curs de formare, apoi in zona acumularii si, recent, in cea a afirmarii sale depline), iar dreapta anti-Iliescu (e singura eticheta care i se poate aplica reprezentativ, ceea ce e cam jalnic pentru o zona extinsa si cu multe valente) a mers pe linia legitimarii aproape exclusive a capitalului extern.

Recent, odata cu intrarea in UE, acest conflict a fost mult estompat tocmai de finalizarea, in mare masura, a acestui transfer de proprietate – de unde si sentimentul lipsei de proiect pentru societate (a se citi “lipsa de conflict fundamental major”). Conflictul pare ca se reorienteaza spre o disputa mai clasica, mai proprie societatilor dezvoltate, nu in tranzitie (cum a fost Romania peste 20-25 de ani), in zona relatiei dintre anti-saracie si anti-coruptie. Care e cauza primara, ce trebuie combatut in prima instanta? Stanga si dreapta isi impart cele doua zone care reflecta, in continuare, expresii economice absolut firesti.

A spune ca partidele nu reprezinta conflictele reale din societate este un exercitiu retoric placut si usor de urmarit, dar prea putin acoperit in realitatea Romaniei reale. Acest tip de argument este cel care va crea iluzii unor noi grupari (de gandire si actiune) si le va face sa creada ca societatea chiar nu se regaseste DELOC in actualele partide, ceea ce e gresit. Partidele reusesc sa mobilizeze in continuare milioane de romani la vot (macar 7-8, la care se mai adauga 2-3-4 milioane de romani care voteaza la prezidentiale, cand isi aduc aminte de existenta politicii), prin mecanisme in care zecile si sutele de mii de activisti implicati chiar se simt reprezentati. Ei lupta nu doar in numele unei pozitii personale, ci mai ales in numele unor idei pe care le considera importante si utile pentru rezolvarea conflictelor din jurul lor. Estimp, societatea civila nu reuseste sa mobilizeze decat la nivel de zeci de mii de oameni, in momente de maxima intensitate activista…

Ajungem la al doilea mit – “Avem societate civila puternica, capabila sa fie un motor de activism si participare civica, cu siguranta mai reprezentativa si mai curata decat clasa politica” De ce este si acest mit gresit? Fac parte din aceasta societatea civila si n-am facut parte din clasa politica. Dar asta nu ma opreste sa vad cat de putin reprezentativa este societatea civila actuala si cat de gresita este pretentia sa de a ajunge sa fie o contrapondere de acest tip societatii politice.

Ani de zile, vocile societatii civile de dreapta au justificat puritatea lor in comparatie cu vocile politice, si au dat astfel argumente pentru o inregimentare politica (in vremea regimului Basescu) care nu a insemnat o crestere calitativa a dreptei, ci doar o emancipare economica pentru cativa lideri (ajunsi brusc fie ministri, fie europarlamentari – in orice caz, mult mai bogati, mult mai aproape de esenta capitalismului).

Dreapta s-a pulverizat in aceeasi perioada, coplesita de “doctrina” Basescu, una in care tusele groase au luat locul nuantelor si in care argumentele ideologice au fost date la o parte de metafore si epitete foarte plastice.

Se va intampla asta si cu stanga? De cativa ani, odata cu aparitia guvernarii PSD, pare ca da. Voci afirmate in societatea civila isi doresc cu disperare aproape o inregimentare politica, din motive similare cu cele ale dreptei (acces la functii la Bruxelles sau Bucuresti, acces la bugete, surse de finantari si decizii, prin care sa isi depaseasca conditia actuala).

Critica politicii dinspre societatea civila nu pare sa aiba decat acest tip de motivatie, din pacate (exista exceptii, notabile, dar exceptii). Daca ar fi fost alta, atunci am fi asistat la o crestere a participarii civice in Romania. In calitate de coordonator al unuia din putinele studii despre participarea civica din Romania, constat cu mare regret ca societatea civila romaneasca este doar una a intentiilor afirmate si mai putin a actiunii efective. Exista ONG-uri extrem de capabile si performante, care se implica si rezolva probleme reale in mod constant – dar nu avem o un nivel al culturii politice care sa ii justifice pretentiile. Participarea civica si comunitara sunt mult mai mici decat participarea electorala, iar suprematia discursiva a intelectualitatii fata de clasa politica vine doar din cvasi-monopolul pe care il detine in spatiul ideatic.

Intelectualitatea romaneasca nu isi gaseste inca locul in societate (nu si l-a gasit nici in cei 20 de ani de tranzitie, dupa cum nu si l-a gasit nici in comunism sau chiar in anii democratiei interbelice). Desi performanta pentru economie, desi legitimanta pentru politica, intelectualitatea nu si-a castigat si un rol/statut social si economic major, simtindu-se cumva exclusa din noua arhitectura a capitalismului romanesc (Vladimir Pasti descrie foarte corect inadecvarea intelectualitatii din tranzitie, in lucrarile sale post-89).

Prin urmare, neavand un rol decisiv in noua societate post-tranzitie, intelectualitatea (de stanga sau de dreapta) nu cauta noi solutii de integrare, ci doar de discreditare a zonelor din care vrea recunoastere – antrenand tot ce inseamna zona civica in acest tip de demers. Efectul acestui esec al societatii civile? - preluarea de catre televiziunile de stiri a rolului de societate civila. Noile campanii de opozitie si mobilizare civica se fac sub egida unor posturi tv, care isi asuma roluri pe care nu le au – televiziunile, chiar si cu obiectivul etic al informarii corecte a cetatenilor, raman structuri economice, care au drept obiectiv profitul. Asadar, stimularea participarii prin TV este doar un surogat pentru cresterea ratingurilor, in nici un caz un mecanism civic solid.

Al treilea mit: “Administratia este plina de corupti, in timp ce mediul privat este competitiv, profesionist si eficient”. Pare corect mesajul, pentru ca, ani de zile, a fost promovat, atat de catre vocile noii burghezii romanesti, cat si de elitele din tot felul de domenii, cu scopul direct de a rupe relatia de interdependenta dintre clasa politica si zona administratiei.

Argumentul dat a fost unul simplu de inteles si de promovat – elitele administratiei nu sunt profesioniste, ci exclusiv clientelare; ele sunt promovate de grupari politice pentru a le reprezenta interesele si nu sunt capabile de performanta pe care o arata elitele birocratice din privat.

Deci, sa se desfiinteze relatia dintre administratie si politic, iar administratia sa fie injectata de oameni din zona capitalului privat, asa zisii performeri din lumea reala, cei care au demonstrat in afara zonei statale.

Aici apare insa urmatoarea intrebare – cat de siguri suntem ca zona economica privata este mai performanta cu adevarat, si cat de multe garantii avem ca problema coruptiei nu apare si la aceasta resursa umana provenita dinspre elitele private, cata vreme este obligata sa performeze intr-un sector cu mai multe sacrificii si privatiuni decat privilegii?

Cine incearca sa aplice regulile pietei la comportamentul elitelor administrative constata, cu surprindere, ca acestea sunt tocmai cele care conduc la coruptie si la birocratie, cata vreme statul este tinut intr-o zona de subfinantare.

Un stat mic, cu salarii mici, cu nivel redus de cheltuieli este mereu un stat expus coruptiei – iar Romania este cam cel mai mic stat din UE luand in calcul ponderea bugetului in PIB. Administratia este formata din oameni de toate categoriile – si performeri (chiar in conditii mizere), dar si uscaturi. La fel si mediul privat - este si el impartit intre zone performante (competitive in raport cu economia europeana, chiar) si zone ineficiente (subdezvoltarea economiei in multe zone este o reflexie si a incapacitatii sectorului privat, nu doar a celui de stat).

In fine, mitul 4: “Capitalismul romanesc este mai corupt decat capitalismul de import”! Argumentul este dezvoltat in relatie directa cu cele de mai sus – cei care contesta modul in care s-a facut tranzitia de la comunism la capitalism (prin solutii mixte, in care nu doar s-a ales transferul proprietatii de stat catre proprietatea privata a capitalului extern, ci si prin asteptarea conturarii unui capital intern suficient de puternic), sunt adeptii unei forme ciudate si agresive de puritanism capitalist. Ei spun ca doar capitalismul de sorginte externa este bun, pentru ca provine din tari in care coruptia e mai mica si bunastarea este mai mare. Deci, logic ar fi, spun ei, ca aceasta sa fie si calea de urmat pentru Romania – sa blocam orice forma de constructie a capitalismului intern, pentru ca acesta se creeaza prin coruptie si clientelism si, deci, nu este suficient de sanatos si puternic pentru a putea rezista competitiei reale. Prin urmare, de ce sa nu ardem etapele si sa nu dam direct sansa capitalului extern sa preia cu totul zona economica romaneasca, sperand in acelasi timp sa eliminam sursa coruptiei si a saraciei.

Va suna familiar? Ce este in neregula, insa?

Acest tip de discurs simplist legitimeaza o furie anti-capital intern intr-o maniera anti-meritocratica. Poti fi bun capitalist cata vreme esti mic, stai in locul tau si nu incerci sa te extinzi. Daca devii mare, puternic, vizibil, inseamna ca sigur ai facut asta prin furt si coruptie. Deci, trebuie sa devii tinta a oprobriului public – esti fie “mogul”, fie “baron”, fie sustinator al unor “interese nelegitime” (va mai amintiti discursul?); in nici un caz nu esti performer autohton, pe o piata comuna in care regulile sunt tot mai similare.

Este capitalismul de import mai putin corupt? Daca ne uitam la dosarele pe care DNA le face publice – ar parea ca da. Dar asta nu inseamna nimic, inca. Dosarele DNA acopera, de exemplu, pe anul trecut, coruptie in valoare de maxim 1% din bugetul statului. Inseamna asta ca doar atat de mare este coruptia in Romania? In nici un caz, iar activitatea DNA trebuie sa continue in acelasi ritm pentru insanatosirea economiei (dupa cum trebuie sa continue si campania anti-evaziune, la fel de importanta si ea).

Sa notam insa un lucru: dovezile ne arata ca, ajuns in Romania (intr-un stat mic, inca neiesit din tranzitie, cu institutii inca insuficient de puternice si cu o clasa politica si elite care se autodevoreaza), capitalul extern tinde uneori sa se adapteze foarte bine si sa preia din metehnele atat de dur (si legitim) criticate de noi toti. Vezi cazul Microsoft, in care se vorbeste de spagi uriase, pe care nu si le-au luat singuri cei implicati in dosar, ci (daca acuzatiile se confirma) cu siguranta le-au fost date de… reprezentantii capitalului extern sau de partenerii lor politici autohtoni.

Cu cat renuntam mai repede la acest clivaj de raportare – capitalistii nostri sunt rai, iar cei din afara sunt buni – cu atat mai util este pentru toata lumea.

Batalia transferului de proprietate de la stat spre privat s-a incheiat, odata cu tranzitia. Acum, batalia din zona privata trebuie sa fie corecta, echitabila si fara avantaje incorecte acordate niciuneia din parti.

De altfel, nici nu mai exista doar doua parti (asa cum a existat vreme de doua decenii), ci mult mai multe si diverse, in functie de fiecare subiect si domeniu economic in parte…

Perpetuarea acestor mituri va continua, oricat de nefaste ar fi ele.

De ce? Pentru ca sunt simple, usor de inteles si de acceptat si pentru ca ii fac pe cei care le promoveaza sa isi rezolve propriile disonante.

Dan Sultanescu este analist politic, www.infopolitic.ro