Iubiri care au făcut istorie. George Enescu si Maria Cantacuzino

La 17 ani, Enescu dădea primul său concert de vioară la Ateneul Român, sub privirile reginei Elisabeta. Iar la 1 martie 1898, sub înaltul patronaj al regelui Carol I, avea loc prima audiţie a Poemei Române, interpretată de autor, la Ateneul Român. Pentru Enescu, aceasta avea să fie cea mai importantă seară din viaţa lui. Nu doar pentru că avea să fie ovaţionat de cei mai importanţi oameni ai momentului sau pentru că ministrul Spiru Haret dădea în onoarea lui o recepţie în saloanele fastuoase ale Hotelului Continental, ci şi pentru că avea să o cunoască pe femeia vieţii lui.

La 19 ani, Maruca Rosetti Tescanu devenise de aproape un an prinţesă, prin căsătoria cu prinţul Mihail Cantacuzino, cu 12 ani mai în vârstă decât ea. La vremea întâlnirii cu Enescu, visurile romantice ale Marucăi, doamna de companie favorită a reginei Elisabeta, se ruinaseră. Pentru că nu aveau nimic în comun, cei doi soţi erau parteneri într-o căsnicie liberă, fiecare cu propria viaţă intimă, prinţul impunându-i tinerei sale soţii acest model de convieţuire. Maruca era uluitor de frumoasă, impecabil îmbracată şi se învârtea în cele mai înalte cercuri ale societăţii. Era inteligentă şi una dintre cele mai culte tinere de la curte. George Enescu, adolescent timid şi crescut în spirit conservator, este uluit de farmecul tinerei prinţese şi se îndrăgosteşte fără speranţă. Îi este prezentat, ea îl laudă ca pe un "copil drag” şi cu asta conversaţia lor se încheie.

Lui Enescu îi trebuie opt ani ca să o reîntâlnească în parcul Castelului Peleş. Îşi ascunde tulburarea, mimând surpriza primei întâlniri. Prinţesa povesteşte în memoriile ei, că atunci a început marea lor dragoste, care avea să reziste o jumatate de secol... Ani întregi, Enescu îndură priviri ironice cu stoicism, pentru că o iubeşte cu disperare pe “prinţesa sa dragă”, care îi răspunde cu toată pasiunea.

Enescu îşi reia seria concertelor în străinătate, de unde îi trimite Marucăi scrisori pline de dor. In 1928, Mişu Cantacuzino moare într-un accident de maşină, scrie georgeenescu.ro. Maruca nu va renunţa la titlul de prinţesă, nici la numele Cantacuzino. Se retrage în căsuţa din spatele palatului, unde îşi amenajează un salon de primire, care devine repede celebru.

Aici, Maruca îl cunoaşte pe filosoful Nae Ionescu şi se îndrăgosteşte de el. În ciuda diferenŢei de vârstă, legătura lor durează aproape nouă ani, timp în care Enescu se retrage în Franţa, aşteaptând ca “prinţesa iubită” să se întoarcă la el. Nae Ionescu este cel care rupe relaţia. Maruca, într-o depresie cumplită, se desfigurează (variante găsite: îşi dă foc, se arde cu vitriol şi, mai recent, se vehiculează că nu s-ar fi desfigurat din cauza lui Nae Ionescu, ci ar fi încercat o cremă de faţă pentru albire şi strălucire – se ştie că Maruca era mai smeadă la ten – care i-ar fi produs arsuri)

Cel care o salvează, o duce în braţe la spital, o îngrijeşte şi o pune pe picioare este, bineînţeles, Enescu. Se căsătoresc, la 56 de ani ai lui Enescu şi 58 ai Marucăi.

“O slujbă religioasă sfinţi căsătoria lor, în prezenţa Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua lor locuinţă, un apartament într-un imobil cu vedere spre Cişmigiu”, notează Ilie Kogălniceanu, autorul Destăinuirilor despre George Enescu. Chiar şi după căsătoria cu Enescu, Maruca a insistat să păstreze numele şi titlul primului soţ. În societate erai obligat să i te adresezi cu "prinţesă" sau "domniţă". La telefon nu răspundea dacă cereai să vorbeşti cu doamna Enescu.

În 1946, cei doi soţi pleacă în Statele Unite şi de acolo trec în Franţa. Trăiesc din concerte şi din cursurile de vară la Academia Chigiana din Sienna. În 1955, în noaptea de 4 spre 5 mai, Enescu se stinge. “Prinţesa iubită” mai trăieşte până în1968, în Elveţia.

Sunt amândoi înmormântaţi în Cimitirul Père Lachaise, la Paris. Pe piatra de mormânt stă scris: “George Enescu şi Maria Enescu, născută Rosetti Tescanu”. Fără titlu princiar. Doar femeia care l-a iubit pe copilul blând al oamenilor. Şi care a fost iubită...

„Vorbea încet, fără să mă privească... Fiecare cuvânt al său rezona în pieptul meu ca şi când misterul însuşi ar fi vorbit... fiinţa sa, neliniştitoare prin bogăţie şi complexitate... această fiinţă fabuloasă, care ducea cu ea trăsnetul şi toată bucuria universului... Ghiceam că în adâncul lui mocnea puterea furtunilor şi a primejdiilor, cu o ameninţare latentă ce mărea atracţia extraordinară pe care o emana...

Singuri noi vom fi de acum înainte, în Cosmos, el şi cu mine. Şi unul prin altul vom participa la tot ceea ce este bucurie sau durere pe pământ şi dincolo de el.”

(Maria Cantacuzino – Enescu)

„Eu, când iubesc ceva, se gravează aici... pentru totdeauna. Vreau să spun pentru toată viaţa, aici... În inimă.”

(George Enescu)