Lui Antonescu îi plac voturile în Parlament doar atunci cand îi acoperă urmele

Crin Antonescu se scaldă în ipocrizie. După şarade neîntrerupte purtate din postura de reprezentant de facto al opoziţiei împotriva propriului Guvern şi împotriva USL, Crin s-a trezit ca o floare ofilită de supărare că şmecheria atitudinii duplicitare nu mai ţine.

Concret, după ce propunerea PNL pentru conducerea TVR, în persoana realizatorului Realitatea TV Rareş Bogdan a fost respinsă de Parlament ca urmare a neîntrunirii cvorumului, pe Antonescu l-au apucat pandaliile, transmiţând că refuză să accepte o Ordonanţă de Urgenţă a Guvernului care să rezolve problema conducerii TVR prin numirea unui interimar.

Faptul că nervii şi frustrarea i-au întunecat judecata lui Crin Antonescu este evident în condiţiile în care acesta a optat pentru o respingere brutală a soluţiei oferite de Guvern. Adică o atitudine în total contrast cu cea avută în alte cazuri în care, dorind să pozeze în opozant şi fiu iubit al poporului, solicita Guvernului luarea unor decizii prin Ordonanţă de Urgenţă.

Mai exact, când este vorba despre interesele PNL de a pune mâna pe televiziunea publică, Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului sunt proaste, iar votul în Parlament bun. Când a fost însă vorba despre Roşia Montană, votul în Parlament nu mai era bun, în schimb Ordonanţa de Urgenţă era salvarea neamului pentru Crin Antonescu.

Dubla măsură cu care operează liderul liberal sapă adânc la credibilitatea unui om politic cu personalităţi multiple, care în numai un an de zile a trecut de la un anti-băsism patologic, la un straniu festival de iubire reciprocă cu cârmaciul de la Cotroceni; de la o ură viscerală faţă de ideea de independenţă a justiţiei, la o îmbrăţişare de faţadă a ideii, altfel corecte, că justiţia trebuie respectată de celelalte puteri ale statului; de la o loialitate faţă de proiectul USL, la acţiuni de discreditare pe faţă a alianţei; de la asumarea guvernării în solidar cu PSD, la critica deschisă faţă de propriului Guvern; în fine, de la o relaţie apropiată cu Victor Ponta, la şicane şi atacuri frontale la adresa aceluiaşi Ponta.

O răsturnare de asemenea amploare şi cu o asemenea rapiditate nu are cum să nu pună pe gânduri. Ce credibilitate poate să aibă un om pentru care răzgândirea şi schimbarea radicală a opţiunilor este la fel de facilă precum schimbatul pijamalelor? Cum poate fi preşedinte al României cineva care astăzi spune un lucru, mâine susţine cu seninătate contrariul pentru ca poimânine să sublinieze apăsat că el habar nu are nici de ceea ce a susţinut ieri, nici de ceea ce spunea alaltăieri.

Astfel de personaje sunt imprevizibile, impredictibile şi nu au abilităţile minime pentru a conduce eficient o ţară. Este, până la urmă, o palidă încercare de copiere a unui Traian Băsescu urcat în mod neaşteptat pe piedestalul de şef al statului, dar eşuat ca o epavă lovită de furtunile provocate de propriile decizii dezastruoase.