Traian Băsescu, discursul complet ținut la Congresul Avocaților 2014. Ce a spus despre Dosarul Flota

Iată discursul complet al președintelui ținut la Congresul Avocaților 2014, postat pe presidency.ro.

„Bună dimineaţa. Sunt un participant destul de consecvent la Congresul anual al Avocaţilor şi acest congres este într-un moment care, pentru mine, este important. În ultimii ani tot vorbeam, estimam intrarea în vigoare a codurilor. Astăzi avem în vigoare toate cele patru coduri şi, privind la efectele aplicării, în mod deosebit a Codului Penal, fără a fi concluziv, observ că justiţia din România se modernizează, se apropie de realităţile democratice şi, mai ales prin modul de desfăşurare a actului de justiţie, este absolut comparabilă cu ce se întâmplă în statele Uniunii Europene. Sigur - discutam şi cu domnul avocat Haşotti -, este ceva, dar parcă ar fi fost cu adevărat spectaculos dacă aveam curaj să mergem la modelul american. Poate că ar fi fost, poate că astăzi ar fi mult prea devreme să se întâmple aşa ceva, dar actualele coduri pot fi un pas către un model american infinit mai participativ şi poate mai fără risc de eşec - deşi, slavă Domnului, vedem aproape în fiecare săptămână informaţii despre condamnări, despre erori judiciare în justiţia americană. Spun acest lucru pentru că, s-a demonstrat, niciun sistem de justiţie nu este perfect şi nu poate funcţiona în afara riscului de eroare - pentru că, până la urmă, cei care judecă, cei care apreciază sunt oameni, iar oamenii nu sunt infailibili în modul lor de a gândi şi a aprecia. Esenţa actului de justiţie însă rămâne aceea a respectării drepturilor fundamentale. Indiscutabil, valorile democratice, drepturile omului, statul de drept sunt pilonii pe care se aşază sistemul de justiţie românesc în ziua de azi. Sunt pilonii teoretici, iar pilonii practici sunt judecătorul, procurorul, avocatul. Această triadă este cea care în ultimii ani a devenit tot mai credibilă, şi trebuie să spun cu satisfacţie - chiar dacă ştiu problemele din interiorul sistemului de justiţie, dar spun cu satisfacţie, uitându-mă chiar la cercetările sociologice - că şi judecătorii au crescut în credibilitate, şi procurorii, şi avocaţii. Din păcate, ce ne lipseşte - şi vedem aceste manifestări în viaţa de zi cu zi, în mass-media - ne lipseşte cultura despre justiţie. Şi vă dau un exemplu la îndemâna oricui: mă uitam, preşedintele lui Bayern München a fost condamnat la trei ani şi jumătate de închisoare fiind conducătorul unui club care a obţinut de vreo patru ori Cupa Campionilor Europeni şi multe alte trofee. N-a existat om politic care să spună: «Scoateţi-l pe preşedinte pentru că ne-a scos de trei ori sau de patru ori câştigători ai Cupei Campionilor Europeni». La noi au fost şi sunt adevărate campanii. Este proba diferenţei de cultură a populaţiei, a mass-media legat de actul de justiţie, de respectul pentru hotărârea judecătorească.

Încă vedem prea multe instituţii, de la Parlament până la administraţii locale, care îşi permit să nu pună în aplicare hotărâri judecătoreşti; încă vedem blocarea actului de justiţie în Parlament. Asta înseamnă că, dincolo de a avea nişte coduri penale moderne, cod penal şi cod de procedură, dincolo de a avea un cod comercial şi un cod de procedură, dincolo de acestea ne trebuie şi o cultură a justiţiei, ne trebuie înţelegerea că justiţia este, până la urmă, pilonul fundamental al democraţiei. Pentru că orice stat poate avea legi foarte moderne - şi România este un astfel de stat, chiar dacă mai sunt şi confuze unele dintre legi - dar, atât timp cât nu există pilonul justiţie solid şi credibil, pentru a veghea la aplicarea legii şi a sancţiona nerespectarea legii, statul nu este solid. Dacă privim la actul de justiţie, sigur, el nu poate să se limiteze numai la judecător, procuror şi avocat. El merge mai departe, în partea lui de execuţie - avem şi notarul aici, avem şi executorul judecătoresc, avem şi consilierul juridic. Toţi la un loc însă trebuie să se înscrie într-o limită a deontologiei. Toţi trebuie să aplice legea sau să aplice hotărârile judecătoreşti, dând dovadă de bună-credinţă şi cu o deontologie profesională nealterată - pentru că avem şi acte de justiţie afectate de incorectitudinea notarului, de incorectitudinea executorului judecătoresc sau de neprezentarea în procese a consilierului juridic al primăriei, într-un proces de proprietate. Sunt foarte multe lucruri pe care încă trebuie să le aşezăm în justiţie. Dar, indiscutabil, dacă mă uit la justiţia din 2000 şi justiţia din 2014, eu zic că toţi - avocaţi, procurori şi judecători - puteţi fi mândri de progresele pe care le-a înregistrat actul de justiţie în România.

Ca şef al statului, am avut reţineri, poate puţină neîncredere, legat de pregătirea sistemului pentru intrarea în vigoare a noilor coduri penale - Codul de Procedură şi Codul Penal. Iată că şi dumneavoastră, avocaţii, şi judecătorii şi procurorii aţi demonstrat că aţi avut capacitatea să vă pregătiţi pentru acest moment. Este aici domnul preşedinte al CSM şi ştie îngrijorările pe care le-am avut în ultima şedinţă CSM înainte de intrarea în vigoare a codurilor. Întrebam: suntem pregătiţi? Ştiu judecătorii? Ştiu procurorii? Ştiu avocaţii ce-i de făcut? Opinia CSM a fost: «Domnule preşedinte, niciodată n-o să fim 100% pregătiţi, dar dacă nu le dăm drumul, tot acolo o să fim şi peste un an». Iată că au avut dreptate şi că intrarea în vigoare a noilor coduri a fost, spun eu, un succes, chiar dacă poliţia nu are încă brăţările să-i urmărească prin satelit pe cei arestaţi la domiciliu. Dar am văzut faze spectaculoase cu arest la domiciliu în care oamenii, pur şi simplu, muncesc pe lângă casă. Păi, orice femeie s-ar bucura să aibă bărbatul mai mult acasă, făcând treabă în curte... Deci, cred că lucrurile sunt într-o direcţie bună din punct de vedere al justiţiei. Am încercat de multe ori, pentru că eu însumi am fost frecvent asistat de avocaţi în procesele pe care le-am avut, să înţeleg care este relaţia avocat-client, şi vă mărturisesc că mi se pare partea cea mai dificilă a actului de justiţie: relaţia avocat-client.

Judecătorul e rece şi el stă cu Codul Penal în mână, procurorul este acuzatorul public. Avocatul este într-un dualism, între loialitatea faţă de client şi respectul faţă de lege. Cred că este conflictul cel mai spectaculos din justiţie, pe de-o parte, şi în acelaşi timp este tipul de conflict, pun între ghilimele conflict, care necesită cea mai multă înţelepciune. Până unde merge avocatul cu loialitatea faţă de client, până unde îşi poate permite clientul să fie nesincer cu avocatul, unde se opreşte avocatul în apărarea unui client care este vinovat - şi mulţi cred că datoria avocatului este să te scape de pedeapsă când tu eşti infractor. Ei, aici este din nou o chestiune de cultură. Ce poţi să-i ceri unui avocat, pentru fapte pe care le-ai săvârşit, ca beneficiar al serviciilor unui avocat, este în marja de pedeapsă. Nu poţi să ceri avocatului să te facă Albă ca Zăpada când tu eşti infractor. Relaţia avocat-client, probabil, în mintea unui inginer, se aşază între minimul şi maximul pedepsei, şi nu «scapă-mă, că atunci eşti avocat bun». Pentru că, pe de altă parte, avocatul este el însuşi, ca şi judecătorul, ca şi procurorul, un slujitor al legii, şi deasupra legii nu poate funcţiona nimic în justiţie. Ideea aceasta mi-a venit privind uneori la filme americane, pe care sunt convins că le-aţi văzut şi dumneavoastră, în care avocatul îi cere clientului: «spune-mi tot», sau se supără când a fost minţit de client, pentru că însuşi avocatul devine vulnerabil în încercarea de a-şi apăra clientul atunci când nu ştie tot despre ceea ce s-a întâmplat şi despre motivul pentru care clientul lui este în faţa procurorului şi pe urmă a judecătorului. Este un proces pentru care vă rog să mă credeţi că vă invidiez. Acest mod de a lucra între lege şi loialitatea faţă de client este, după părerea mea, un vârf şi de înţelepciune, şi de deontologie, şi de profesionalism. Or, acest lucru - spre deosebire de acuzatorul public, care nu are mamă, nu are tată, el are un singur obiectiv: condamnarea clientului dumneavoastră -, este extrem de interesant ca obligaţie profesională. Şi pentru acest mod de a lucra, sincer, vă apreciez în mod deosebit. Domnul avocat Haşotti ştie cum discutam în unele procese legate chiar de flotă şi cum cerea colegilor mei să vină: «Spuneţi-mi tot, ca să înţeleg. Altfel nu vă pot apăra».

Aş mai spune că profesia de avocat, fiind o profesie liberală, este şi supusă unei competiţii formidabile. De fapt, acesta este motorul creşterii calităţii în activitatea avocatului: spre deosebire de ceilalţi piloni ai justiţiei, care sunt angajaţi cu număr fix prin locurile din magistratură, fie că vorbim de judecători, fie că vorbim de procurori, avocaţii sunt într-o competiţie continuă pentru calitate şi pentru credibilitate. Sigur, lucrul care este valabil şi pentru celelalte două categorii, judecători şi procurori, dar avocaţii au întotdeauna la uşa lor şi alte oferte făcute către justiţiabili, ceea ce înseamnă că, pentru dumneavoastră, calitatea şi prestigiul sunt deasupra oricărui alt comandament. Şi ştim toţi avocaţi de prestigiu, case de avocatură de prestigiu - numai că aici aş avea o observaţie, şi este o observaţie pe care o fac ca om care se uită atent la tot ce se întâmplă în ţară. Sunt mult prea influente deja în spaţiul justiţiei casele mari de avocatură în raport cu avocaţii individuali. De aceea, poate că o reglementare internă a dumneavoastră, care să dea şanse egale tuturor, ar fi o soluţie. Nu-mi imaginez cum, dar este clar că, în mod deosebit în zona comercială, casele mari de avocatură, uşor-uşor, încep să deţină un monopol. Ştiu eu, e bine, e rău? Nu-mi dau seama cu exactitate, dar este un lucru asupra cărui am vrut să mă opresc. Pentru mine este un semn de întrebare: e bine? E rău? Categoric, mari case de avocatură trebuie să existe. Pe de altă parte, trebuie să ne întrebăm până unde poate supravieţui avocatul cu o casă mică de avocatură, avocatul valoros, dar care nu s-a încadrat într-o astfel de casă care, între timp, şi-a croit prestigiu, şi-a croit autoritate pe piaţă şi devine un jucător aproape de neînfruntat în această competiţie a meseriei de avocat, care este atât de liberală. Este o problemă pe care, sunt convins, profesia dumneavoastră, congresul dumneavoastră o poate judeca şi îi poate da soluţii.

Eu aş încheia mulţumindu-vă pentru modul cum vă exercitaţi meseria de avocat, repet, într-un mediu concurenţial teribil, într-un mediu nou al justiţiei, şi mi-aş permite ca, înainte de a da cuvântul următorului vorbitor, să vă spun fără ezitare că, în ceea ce mă priveşte, veţi găsi în mine un om care şi înţelege ce înseamnă meseria de avocat - am avut în familie un avocat care n-a rezistat, a trebuit să se facă notar -, deci găsiţi în mine un om care înţelege şi exigenţele acestei meserii, care apreciază ceea ce faceţi şi care vă respectă fără rezerve. Vă mulţumesc mult!”.