Adevărul despre insolvenţă

La începutul lunii decembrie 2013, Guvernul trimitea spre adoptare în Parlament noul Cod al insolvenţei. Proiectul de lege a fost trimis spre adoptare Parlamentului, după ce în luna octombrie a anului trecut Avocatul Poporului, la presiunea preşedintelui Băsescu, a atacat la Curtea Constituţională ordonanţa de urgenţă a Executivului care prevedea reglementarea procedurilor de insolvenţă. Curtea Constituţională a admis atunci excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Avocatul Poporului referitoare la ordonanţa de urgenţă a Guvernului privind insolvenţa şi a constatat totodată că întreg actul normativ este neconstituţional. În lumina deciziei CCR, Guvernul a operat modificările necesare asupra proiectului, eliminând prevederile conform cărora procedura va fi aplicată şi dosarelor de insolvenţă deja deschise şi precum şi paragraful distinct legat de insolvenţa în audio-vizual.

După disputele din toamna anului trecut pe tema Codului insolvenţei, tema a dispărut pentru o perioada din atenţia opiniei publice, în condiţiile în care Traian Băsescu a deschis lupte cu guvernarea USL pe mai multe fronturi.

Dezbaterea privind insolvenţa revine însă în prim-plan în contextul analizei realizată de Coface. Studiul pune pe tapet o concluzie centrală cel puţin suprinzătoare care confirmă, de fapt, că intenţia Executivului de a reglementa mult mai riguros procedura insolvenţei. Astfel, conform studiului Coface, aproape un sfert din companiile insolvente în anul 2013 erau profitabile. Mai mult, aceleaşi companii care solicitaseră intrarea în insolvenţă aveau o lichiditate teoretică pozitivă, astfel că nu subperformanţa financiară a dus la incapacitate de plată, ci mai degrabă deciziile defectuoase de management.

Cum se traduce concluzia reliefată în analiza Coface? Companiile şi firmele care solicită intrarea în procedura insolvenţei nu au în mod neapărat probleme finanicare, ci optează pentru această formulă pentru a eluda plata facturilor restante şi datoriile catre parteneri/furnizori. Deloc întâmplător, în cadrul aceluiaşi studiu se arată că multe dintre firmele care au cerut intrarea în insoclvenţă înregistrau profit, ceea ce denotă o breşă evidentă în actuala legislaţie privind insolvenţa pe care agenţii economici încearcă să o speculeze în propriul avantaj, prejudiciind deopotrivă statul precum şi partenerii de afaceri cu care respectivele firme derulează contracte.

În teorie, insolvența reprezintă ultima șansă legală pe care o companie care se confruntă cu dificultăți financiare o are pentru a se revitaliza din punct de vedere economic. Însă, citând datele din raportul Coface, “numărul real al procedurilor de insolvenţă nou deschise în anul 2013 este de 27.145, creşterea reală faţă de anul anterior oscilând în jurul a 5%. Ritmul deschiderii acestor proceduri s-a accelerat în trimestrul al IV-lea, creşterea fiind alimentată de efectul negativ propagat de intrarea în insolvenţă a unui număr record de firme medii şi mari, precum şi, probabil, intenţia unor companii de a grăbi demararea insolvenţei pe fondul schimbărilor iminente ale codului insolvenţei”. Ceea ce înseamnă că insolvenţa a devenit un tertip utilizat la limita legii, potenţând în mod legitim argumentele în favoarea unui nou Cod al insolvenţei care să răspundă adecvat provocărilor actuale.

Statisticile publice existente arată că, în ultima perioadă, din totalul de 100.000 de firme care au intrat în insolvenţă în ultimii 5 ani, doar 5-6% au reusit o redresare a activității lor. Și aceasta pentru că multe dintre firme așteaptă până în ultimul moment pentru a invoca insolvența. Or, la momentul la care compania este stoarsă deja de puteri și lichidități, deschiderea procedurii are alte motivații, intenția din spatele formulării acestor cereri nefiind de cele mai multe ori aceea a resuscitării, ci aceea a evitării momentului la care trebuie achitate creanțele exigibile.

La nivelul anului 2012, procedurile de insolvență deschise de marii contribuabili au cauzat la buget un minus de cel putin 301 milioane lei, în timp ce care încasările bugetare provenite din impozitul pe venit sau din accize au crescut faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut cu circa 10%.

Pe lângă stat, care înregistrează o dublă pierdere – din necolectarea taxelor și impozitelor, dar și din plata asigurărilor de șomaj către angajații disponibilizați în urma acestor proceduri – intrarea in insolvență a unei companii provoacă pierderi firmelor care au relații comerciale cu aceasta, furnizorilor care marchează pierderi de cash și angajaților care rămân fără loc de muncă și determină scăderea cererii la nivel macroeconomic.

Insolvența provoacă totodată și pierderi substanțiale în sistemul bancar, contribuind la acumularea de credite neperformante. România s-a situat la sfârşitul anului trecut pe poziţia a treia între ţările europene puternic afectate de ne­ram­bursarea îm­prumuturilor acor­date de bănci, creditele neperfor­mante triplându-se ca pondere în portofoliile tota­le în ultimii trei ani şi jumătate.

Cert este că, în parametrii la care funcționează la ora actuală, insolvența riscă să se transforme dintr-un instrument benefic economiei, într-unul care generează probleme semnificative, atât din punct de vedere micro cât si macroeconomic.

În aceste condiții cabinetul încearcă să accelereze procedura de adoptare a a noului Cod al insolvenţei, care să permită sprijinirea firmelor corecte şi falimentarea celor care fraudează statul. De existenţa unui nou cadru legal care să reglementeze procedura insolvenţei depinde atât însănătoșirea economică, cât şi asigurarea unui climat optim pe piaţă care să stimuleze piaţa liberă şi concurenţa. Astfel, insolvenţa trebuie să devină cu adevărat un ultim resort al companiilor/firmelor care întâmpină dificultăţi finanicare reale, nu un paravan la limita legii pentru acei agenţi economici care nu vizează altceva decât înşelarea statului şi a partenerilor comerciali cu care derulează contracte.