DNA și ANI au interzis la regimul Băsescu?

Au fost deseori puse întrebări care au rămas fără răspuns, întrebări privitoare la dublarea unor instituții juridice existente, tradiționale, cu îndatoriri și domenii de activitate clare. Nimeni nu a știut sau nu a vrut să răspundă de ce este nevoie în societatea românească de organisme parajudiciare cum sunt DNA și ANI.

Subiectul a fost ocultat, parțial pentru că anumite cercuri au vrut mereu să ascundă adevăruri incomode și inadmisibile, parțial pentru că cei care ar fi putut să ducă investigația la bun sfârșit au fost intimidați printr-o propagandă specifică extrem de insidioasă și perversă.

ANI și DNA au ajuns subiecte tabu în mass media și în societatea civilă și oricine îndrăznea să se întrebe ce rost are să dublăm activitatea instituțiilor deja existente, care pe lângă îndatoririle asemănătoare mai aveau și atuul tradiției de partea lor, riscau să fie ostracizați și să fie luați chiar în vizorul acestor obscure noi venite într-un domeniu, hai să nu ne mai ascundem după degete, mult prea strict reglementat ca să admită astfel de improvizații.

Răspunsurile au început între timp să fie atât de vizibile încât au devenit greu de ignorat chiar și pentru aceia care s-au încăpățănat până acum să închidă ochii din nepăsare, prudență sau chiar complicitate. O primă revelație privitoare la utilitatea acestor organisme parajudiciare o are oricine ajunge să analizeze cifrele seci, statistice, ale numirilor și pensionărilor de magistrați pe care le-a efectuat Traian Băsescu în două mandate prezidențiale.

Acesta singur a pensionat și numit magistrați și procurori șocant de mulți, cu mult peste cei numiți în două mandate de Ion Iliescu și într-un mandat de Emil Constantinescu. Aceste statistici trebuiesc coroborate cu declarațiile aceluiași din perioada 2004 și până în 2009, veritabile atacuri la Justișia românească și la independența magistraților.

Sunt publice și atât de multe încât depășesc cu mult cadrul unui singur articol. Un analist politic pasionat de subiect ar putea scrie o carte numai reunind toate aceste acțiuni și declarații care din nefericire au fost în mare parte uitate în ziua de azi. Ceea ce putem doar presupune, deci sub rezerva speculației, este că Traian Băsescu nu a reușit nici chiar în acest fel să-și subordoneze în mod absolut sistemul judiciar tradițional.

Elementul de presiune asupra acestuia a fost constituit prin întărirea și mai apoi exacerbarea rolului acestor instituții noi, mai sus menționate. Pentru cei cu memorie mai bună, ANI de pildă era încă ridicol de neputincioasă pe vremea premierului Tăriceanu.

Societatea în ansamblul ei a avut tendința inițială să le considere utile și ca atare nu s-a alarmat pe măsură ce prerogativele și puterea lor a crescut. Declarația de intenții care a stat ca un fundal conceptual atât pentru activitatea ANI cât și a DNA era generic acceptată de societate.

Cine s-ar putea gândi că un organism în plus în lupta contra corupției ar putea fi ceva nociv? Dar nocive peste limita admisibilului au început să se dovedească începând din 2012, după ce ”regimul” lui Traian Băsescu a pierdut puterea.

Când facem o astfel de afirmație, de regulă ne referim la ”putere” în accepțiunea uzuală, democratică, adică putere guvernamentală și parlamentară. Pe acestea le-a pierdut în mod evident atât Traian Băsescu cât și politicienii din tabăra sa.

Ceea ce nu a cedat până în această clipă președintele sunt pârghiile unei puteri ilegitime, nelegale și subterane, prin care absolut revoltător, reușește până în prezent să comande aceste structuri parajudiciare pe care le-a transformat între timp în veritabile arme politice.

Ignorând sfidător misiunea publică oficială pentru care au fost înființate, atât ANI cât și DNA au refuzat să ia act de sesizările din ce în ce mai multe și mai grave care făceau trimitere și la demnitari din guvernele Boc și MRU, păstorite la vremea aceea de Traian Băsescu.

Perioada cuprinsă între 2009 și 2012 reprezintă tabloul clinic înfricoșător al unui veritabil rapt financiar și economic la care a fost supusă țara. Niciun demnitar sau apropiat al regimului Băsescu nu este în prezent pe rolul instanțelor. Sesizările inspectorilor ori sunt ignorate și nu se demarează nicio anchetă, nu se înfiripă niciun dosar, fie anchetele existente sunt ”uitate” cu anii, nu se știe unde.

Anchetele adversarilor lui Băsescu sunt în schimb nu numai urgentate, dar se transformă într-un incredibil circ mediatic: defilări cu cătușe, arestări nejustificate, percheziții ca la cele mai violente bande de tâlhari.

Când, inevitabil, firele unor astfel de anchete duc și către apropiații politici și nu numai ai președintelui Băsescu, ancheta se oprește brusc și dispare în aceeași ceață densă care înconjoară și toate celelalte cazuri din perioada semnalată.

DNA are interzis să ancheteze oamenii lui Băsescu, chiar și orbii ar putea vedea acest lucru. VIP-urile politice și demnitarii guvernării de dreapta, deși asupra lor planează suspiciuni grave și un prejudiciu total, semnalat, care se ridică deja la incredibila sumă de aproape 3 miliarde de euro, sunt invitați la audieri discrete, pe ușa din spate, la DNA.

ANI și ea, descoperă incompatibili numai printre adversarii politici ai lui Traian Băsescu și dezgroapă cazurile din perioade demult trecute, fără să ofere și explicație propriei lipse de vigilență din acele timpuri. Cum este posibil să vii în 2014 cu acuze de incompatibilitate vechi de 5-6 sau 9 ani?

Aceste instituții s-au acoperit de cel scandalos ridicol cu putință. În prima parte a existenței lor au tocat bani publici de pomană, fiind un exemplu de ineficiență, iar acum, în a doua parte, au ajuns din exces de zel și obediență să se transforme în instrumente de propagandă și manipulare electorală. Realitatea tristă și îngrijorătoare este că toată această ”luptă împotriva corupției” a demarat incorect și a fost gestionată extrem de prost, manipulată și viciată vizibil în ultimul deceniu. Creionate a fi organisme care și-au propus scopul nobil să-i apere pe cetățeni de plaga corupției, în prezent ne obligă la interogația paradoxală, ei bine, dar cine îi păzește pe acești paznici? Cine are puterea să apere societatea în ansamblul ei de abuzurile și excesul de zel inchizitorial și de revoltătoarea atitudine părtinitoare de care se fac vinovate acestea? Mai are voie societatea să-și evalueze organismele de control? Căci un răspuns negativ ne-ar face să credem că referirile prim-ministrului Ponta, la represaliile poliției politice a lui Ceaușescu din 1989, nu sunt exagerate deloc!