Tendințele de suicid politic și ieșirea din Senat a lui Crin Antonescu

Am afirmat adeseori în analizele care tratau gesturile și declarațiile liderului PNL că, în cazul lui Crin Antonescu, nu avem de-a face atât cu probleme politice cât de unele care țin de psihologie.

Crin Antonescu pur și simplu nu duce la efort. Aceasta, în sine, nici nu ar fi o mare problemă, dacă Antonescu nu ar avea o personalitate histrionică, reacțiile nu ar urmări constant și cu orice preț aprecierea publică iar evoluția sa comportamentală ar reuși să se mențină cât de cât constantă. Din păcate, ceea ce am văzut mereu în cazul liberalului poate fi descris ca un foarte interesant sindrom ciclotimic. Desele sale absențe, pierderile de viteză, apatia și proasta dispoziție s-au succedat cu perioade de hiperactivitate, de agitație colerică și puseuri de grandomanie. Pentru cei care nu au auzit niciodată de ciclotimie: este un montagne-russe, este combinația nefericită dintre un comedian de cabaret și un paranoic cu sindrom depresiv-compulsiv. Pentru un politician ciclotimia este la fel de păguboasă din punct de vedere profesional ca pentru un pictor boala Parkinson. Prin natura lor, oamenii, văzuți ca obiect de studiu al statisticilor electorale și nu numai, vor siguranță. Avem tendința să alegem situații și oameni care vin în întîmpinarea dorinței noastre de stabilitate cu o anumită doză de previzibilitate. Majoritatea descriu asta simplificând ca ”seriozitate” și se vor referi la cutare personalitate că este ”de încredere”. La extrema cealaltă, vom vedea că cei care nu corespund nevoii de echilibru și moderație a semenilor sunt taxați ca ”apucați”, ”nebuni”, ”agitați”.

Sunt câteva impresii generale de evitat în politică. Poate cea mai importantă este aceea că le rezervi ”surprize” celor din jur. Din acest punct de vedere, să privim spre americani. Nu degeaba sunt beneficiarii celei mai elaborate democrații din lume și nu degeaba își promovează politicienii prin setul ”valorilor familiale”. Omul previzibil, serios, de încredere este un arhetip politic. Crin Antonescu este o excepție tragică, care pe fondul unor scăpări și inabilități personale, a luat prea în serios exemplul extravagantului ”președinte jucător”.

Din fericire pentru concetățenii săi, oricât de puternică a fost dorința de mărire resimțită de liderul PNL, acesta a reculat invariabil când s-a confruntat cu greutățile inevitabile de pe traseu. Când a realizat la un nivel subconștient, intuitiv, că nu are puterea cerută de o dificilă campanie prezidențială, Crin Antonescu și-a inventat și și-a mobilat rapid un conflict cu aliații săi. Pretextul acestuia, cum că aliații din USL nu-l vor candidat pentru Cotroceni, era un simplu mecanism de apărare. Antonescu nu poate admite deschis, în primul rând în sinea sa, apoi în fața altora, că nu se simte capabil de efortul presupus. Așa că va proiecta acest stress asupra celor din jur. Până la urmă, sub o formă sau alta, va evita să ajungă în situația constrângătoare de a admite propriul insucces. Decât perdant la prezidențiale, mai bine trădat de parteneri, este un târg convenabil pentru șeful liberal.

Din perspectiva acestui pattern de gândire, Crin Antonescu renunță ușor și oarecum teatral la funcția de președinte al Senatului României. Este o funcție ingrată, grea, care presupune mai nou numai efort și nicio miză pentru comodul lider liberal. Sub pretextul neverosimil că-și provoacă un adversar, Crin Antonescu a aruncat pur și simplu o funcție care, în ultimă instanță, nu era atât beneficiul său cât al partidului pe care-l conduce încă. Generozitatea sa i-a văduvit pe liberalii din PNL de o poziție politică importantă în Senatul României. Mă întreb cât timp va trece până se vor dumiri suficienți colegi ai acestuia, din PNL, privitor la cât de perdantă este mâna care ține atât de strâns de șansele împuținate ale partidului.