Top 10 papi mai puţin buni

Iatã scurtã trecere în revistã a erorilor care le-au pecetluit soarta.

1. Liberius, 352-66

Papa Liberius a fost primul papã necanonizat. A avut întâietatea în timpul apogeului ereziei ariene, în timpul cãreia o parte dintre creştini accentuau partea umanã a lui Iisus. Împotriva ereziei lupta patriarhul Alexandriei, Athanasius, care ungea episcopi “ortodocşi”. Papa Liberius, în loc sã îl apere pe camaradul sãu, a semnat un act prin care îl condamna. Apropiindu-se de finele pontificatului îşi retracteazã semnãtura şi îl reinstituie. Papa Liberius nu a întreprins nicio mãsurã pentru a pune capãt confuziei din sânul Bisericii.

2. Honorius I,  625-638

Ca şi Liberius, Honorius este condamnat şi excomunicat pentru erezie la cel de-al şaselea sinod din 680. Erezia în cauzã este monothelismul, care vede doar scopul divin în natura lui Iisus, şi nu dubla sa fire. Patriarhul Sergius din Constantinopol îi scrie lui Honorius I cerându-i sã se pronunţe în legãturã cu delicata problemã. În loc sã ofere o clarificare, papa nu face nimic. Lipsa lui de iniţiativã este atât de scandaloasã încât vreme de trei secole fiecare papã trebuia sã declare cã respinge erezia precum şi iniţiatorii sãi, dar şi ep cel care i-a susţinut (Honorius

3. Stefan al VI-lea, 896-89

Papa Stefan al VI-lea a fost hirotonisit de cãtre papa Formosus, care în timpul pontificatului a fost excomunicat fiind acuzat cã şi-a pãrãsit scaunul pontifical şi cã a conspirat împotriva instituţiei. A fost în fine iertat şi s-a întors la Roma, dar când Stefan ocupã scaunul, dã ordin de exhumare a cadavrului lui Formosus, cãruia I se intenteazã proces (faimosul sinod al cadavrului)/ formosus este acuzat de erezie, violare a canoanelor, sperjur. Papa Stefan ordonã confiscarea veşmintelor sale şi tãierea a douã degete de la mâna dreaptã, dupã care trupul îi este aruncat în Tibru. Dupã sinod opinia publicã se întoarce împotriva lui Stefan. Este prins într-o revoltã şi ştrangulat.

4. Ioan al XII-lea, 955-964

Pe linie maternã Ioan fãcea parte din cdea de-a şaptea generaţie de descendenţi ai lui Carol cel Mare. Ioan a fost liderul temporal şi spiritual al Romei şi în timpul domniei sale practic a transformat-o într-un bordel. Degradarea moralã devenise o problemã majorã. Dupã încoronarea lui Otto I ca împãrat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germanã , pentru a-şi asigura poziţia într-un eventual rãzboi cu Berengar al II-lea al Italiei, începe tratative cu acesta. Aflând de trãdarea sa, Otto I se întoarce la Roma dupã înfrângerea lui Berengar. Convoacã un conciliu care îl depune pe Ioan şi îl alege în schimb pe Leon al VIII-lea. Dar Ioan revine la Roma cu susţinãtori şi depune la rândul sãu pe Ioan. Otto îi pormite sprijinul sãu lui Ioan, dar înainte ca lucrurile sã degenereze de tot, Ioan moare, ucis posibil de soţul uneia dintre amantele sale.

5. Benedict al IX-lea,  1032-1048

Benedict al IX-lea a ocupat tronul pontifical din 1032 pânã în 1044, din nou în 1045, şi în fine din 1047 pânã în 1048, singurul cu o perioadã atât de discontinuã. A dus o viaţã extrem de haoticã, având puţine calitãţi care sã-l recomande pentru instituţia reprezentatã. , în afara unor legãturi sociale puternice şi a studiilor teologice. Petru Damian îl descrie drept un demon deghizat în hainepreoţeşti Liber Gomorrhianus, un tratat despre corupţia papilor, acuzându-l de bestialitate şi homosexualitate. Şi episcopul Benno din Piacenza îl acuza de adulter şi crime, iar papa Victor al III-lea pomenea numai de violuri şi alte acte reprobabile. Benedict renunţã la papalitate pentru prima datã pnetru o sumã imensã de bani, a doua oarã probabil pentru a se însura şi a treia oarã a fost obligat sã se retragã de cãtre viitorul papã Damascus.

6. Bonifaciu al VIII-lea, 1294-1303

Din cauzã cã regele Franţei, Filip al IV-lea, a taxat clerul pentru a-şi finanţa rãzboaiele, Bonifaciu al VIII-lea a redactat una dintre cele mai importante bule papale din istoria catolicismului: Unam Sanctam. Aceasta stipula cã şi puterea spiritualã, şi cea temporalã se aflã sub jurisdicţie papalã şi cã regele îi era subordonat papei. Este afirmarea fãrã preget a superioritãţii Bisericii Catolice. Dar Filip riposteazã refuzând trimiterea fondurilor cãtre Roma, necesare pentru funcţionarea Bisericii. Bonifaciu cedeazã regelui, dar doar pe perioada urgenţei. Papa este declarat eretic, dar şi el îl excomunicã pe rege. Pe 7 septembrie 1303 o armatã condusã de familia Colonna îl surprinde pe Bonifaciu la reşedinţa sa de la Agnani. Refuzând sã se retragã din funcţie, Bonifaciu este bãtut crunt dar eliberat trei zile mai târziu, murind la o lunã dupã incident.

7. Urban al VI-lea,  1378-1389

Urban VI a fost primul papã din timpul schismei Occidentului şi ultimul selectat din afara colegiului cardinalilor. Odatã ales, s-a lãsat în voia acceselor sale de furie. Cardinalii au recunoscut greşeala, elegând un alt papã în locul lui, pe Clement al VII-lea, care s-a instalat la Avignon. Biserica se afla în fierbere. Au existat antipapi, pretendenţi rivali la tron, dar în cazul acesta liderii legitimi ai Bisericii i-au învestit pe ambii papi. Conflictul a avansat repede de la o problemã clericalã la o crizã diplomaticã care a scindat Europa. Liderii seculari trebuiau sã aleagã pe care papã sã-l recunoascã. Schisma a fost anihilatã 40 de ani mai târziu, când papii au abdicat şi a fost ales un singur succesor, Martin al V-lea.

8. Alexandru al VI-lea, 1492-1503

Rodrigo Borgia, adicã papa Alexandru al VI-lea, a devenit sinonim cu decadenţa absolutã la care ajunsese instituţia paplitãţii. Ascensiunea sa nu a provocat mare vâlvã la început, acesta ocupându-se de administrarea corectã a dreptãţii şi de o guvernare bazatã pe ordine. Dar în scurt timp I se manifestã pasiunea pentru infiltrarea rudelor la curte pe cheltuiala Bisericii. Pentru a-şi împlini scopul era capabil de orice crimã. Alexandru a avut trei fii şi pe faimoasa Lucrezia. În timpul pontificatului sãu face tot ce-I stã în putinţã pentru a permite avansarea copiilor sãi. Pentru a-şi impune dominaţia asupra colegiului cardinalilor, Alexandru mai învesteşte alţi 12, printre care şi pe fiul sãu Cesare, de numai 18 ani, şi pe Alexandru Farnese, fratele uneia dintre amantele sale, frumoasa Giulia Farnese.  Alexandru moare pe 18 august 1503 la vârsta de 72 de ani, cel mai probabil otrãvit, conform descrierii simptomatice realizate de Burchard.

9. Leon al X-lea, 1513-1521

Papa Leon al X-lea a rãmas în istorie în principiu datoritã bulei rostite împotriva lui Martin Luther şi a neputintei de a opri reforma începutã odatã cu publicarea celor 95 de teze la Catedrala din Wittenberg. Când urcã pe tronul papal, se spune cã ar fi zis: “Dacã Dumnezeu tot ne-a dat papalitatea, mãcar sã ne bucurãm de ea”. Creştinãtatea capãtã un uşor aspect pãgân, datoritã pasiunii pentru arta şi creaţiile precreştine, viciilor culturale care îl supãrau pe Luther. Unii cardinali ofensaţi de extravaganţa papei, conduşi de Alfonso Petrucci din Sienna, au plãnuit un asasinat, descoperit de papã şi pedepsit pe mãsurã. Gurile rele spuneau cã de fapt Leon inventase comploturile pentru a se înstãpâni asupra averilor cardinalilor pe care papa îi detesta. Leon a ridicat totuşi nivelul cultural al Bisericii, rafinând şi înfrumuseţând viaţa de la curtea pontificalã.

10. Clement al VII-lea, 1523-1524

Clement VII (Giulio di Giuliano de’ Medici) s-a remarcat printr-o abilitate politicã deosebitã, posedând toate calitãţile unui bun diplomat. Totuşi, era considerat destul de profan şi indiferent la ce se petrecea în jurul lui, incluzând reforma protestantã. Politica sa totodatã a provocat ascensiunea partidei imperiale din Curia: soldaţii cardinalului Colonna au jefuit Vaticanul şi au dobândit stãpânirea asupra întregii Rome. Umilit, papa promite cã va readuce instituţia de partea Imperiului. Oricum rãmãsese singur în Italia, pentru cã ducele de Ferrara a luat şi el partea Imperiului, permiţând intrarea fãrã probleme în Roma a armatelor lui Carol al III-lea, duce de Bourbon, şi Georg von Frundsberg. Carol moare în timpul asediului, iar trupele sale neplãtite pradã oraşul nestingherite, în 1527. seria nesfârşitã de crime, violuri şi vandalisme pun capãt frumuseţii renascentiste a oraşului. Clement a fost ţinut captiv în palatul de la Sant’ Angelo vreme de şase luni. Dupã ce îi plãteşte pe unii ofiţeri imperiali, fuge şi se adãposteşte în Orvieto şi Viterbo. Se reîntoarce într-o Romã devastatã în octombrie 1528. în consecinţã, se vede nevoit sã se supunã împãratului, agreându-i politica durã împotriva protestanţilor.Papa a rãmas în istorie şi pentru cã a dispus, cu câteva zile înainte de a muri, ca Michelangelo sã picteze Judecata de Apoi în Capela Sixtinã.

Sursa: listverse.com