Un vis pentru ei, un coșmar pentru români: BUBA, din nou la putere

Și BUBA, care nu reprezenta altceva decât alăturarea lui Băsescu, Udrea, Boc și Anastase, a și căzut, în mare parte, în urma unei veritabile revoluții electorale.

Alăturarea personajelor care reprezentau la vârf politica portocalie și ”regimul Băsescu”, nu era una întâmplătoare. Chiar dacă percepția simplă a oamenilor obișnuiți poate fi alterată, manipulată, indusă în eroare, la un anumit nivel persistă mereu o intuiție profundăa adevărului, care cu greu poate fi influențată. ”Buba” de care suferea societatea era rezumată în această alăturare relevantă, chiar dacă analiza politică va simți mereu nevoie să mai adauge câte un nume, uitat pe traseu.

Acum asistăm la revenirea acestei formațiuni. Păcat că nu și-o asumă pe față, măcar traian Băsescu, căci BUBA ar fi un simbol mai sincer decât, să zicem, PMP sau PDL reșapat de Blaga.

Traian Băsescu este ultimul cap necăzut al acestei hidre și, asemenea balaurului din poveștile populare, nu poate fi învins până când nu i se taie toate capetele. Degeaba s-a ascuns milogul Boc de furia bnațională, în 2012, tocmai la Cluj. Îl invocă iar Băsescu: ”Eu îl văd pe Boc drept cel mai bun candidat al Dreptei. Emil Boc a fost un premier cinstit, și-a asumat toate măsurile necesare pentru a trece România prin criza economică. Ar fi foarte bine să candideze”. Iar pe Băsescu îl readuce în fruntea țării, ca premier providențial, eterna Udrea: ”Am văzut tandemul Băsescu-Boc, președinte respectiv premier, și a fost un tandem care a făcut performanță pentru România. Traian Băsescu este un om extrem de practic, a fost un foarte bun primar al Capitalei, cel mai bun primar al Capitalei, cu rezultate concrete în dezvoltarea Capitalei și modernizarea ei, a fost un foarte bun ministru al Transporturilor și cred că i s-ar potrivi mănușă rolul de prim-ministru”, a declarat aceasta recent. Suntem deci martorii unei reveniri, BUBA reînvie, un cap îl sprijină pe celălalt, balaurul nu a murit. Pentru un procent strivitor al populației acestei țări, perspectiva aceasta este de coșmar...

Băsescu a fost mereu căpetenia, capul, nașul și decidentul politicii pervertite care a aruncat populația în mizerie și țara în haos. El este întruchiparea tuturor relelor, exponentul voinței dictatoriale pentru care au fost pierdute locuri de muncă, investiții, au fost închise spitale, înghețate posturile din învățământ, tăiate cu barda salariile (cu aceeași curbă de sacrificiu incredibilă, aplicată cu egală nepăsare, de parcă sfertul amărășteanului ar atârna tot atâta în balanța supraviețuirii zilnice precum sfertul bogatului), responsabilul atingerii ilegale aduse pensiilor, cel care a ordonat îndatorarea țării cu 20 de miliarde de euro despre care până în prezent cetățenii nu știu cum și în ce fel, dar mai ales cine le-a folosit. Este extrem de grea o caracterizare concisă a lui Băsescu, o enumerare succintă a motivelor pentru care românii s-au revoltat de atâtea ori împotriva lui. Cea mai scurtă caracterizare a sa, ar putea fi aceasta: pentru români, Traian Băsescu reprezintă întoarcerea la Nicolae Ceaușescu.

După aproape un sfert de veac, o parte din români au ales calea exilului, alta s-a stins, iar ce-a rămas este prea tânără și nu are un termen just de comparație. Însă cu atât mai virulentă este opoziția și resentimentul pe care o resimte generația celor aflați în prezent, cu aproximație, între 35 sau peste 45 de ani, la adresa președintelui Traian Băsescu. Într-o țară inundată de servicii secrete, da, aproape în fiecare minister câte unul, cu tot felul de structuri de control care se suprapun instituțional și-și dublează păgubos activitatea, românii nu sunt apărați de nimeni împotriva revenirii dictaturii. Nu vrem să minimizăm problema corupției economice, nu vrem nici să deschidem subiectul nesfârșit al problemelor Parlamentului și al imaginii parlamentarilor. O parte din aceste neajunsuri reale au fost creeate, amplificate și exploatate cu bună știință chiar de către Băsescu și camarila sa. Demonizarea presei și a parlamentului național au fost pilonii luptei pentru ascensiunea la putere și, mai ales, a permanentei lărgiri a prerogativelor prezidențiale, pe fondul și pretextul unui slab construct constituțional, suficient de confuz pentru a fi interpretabil.

Elena Udrea, dincolo de percepția aproape mistică a unui popor care a ajuns să creadă că suferă de un veritabil ”blestem al Elenelor”, dincolo de speculațiile sulfuroase referitoare la adevărata natură a relațiilor sale cu Traian Băsescu, Elena Udrea va rămâne pentru multă vreme în memoria publică ca exponenta imaginii arivismului agresiv, a cărei ascensiune politică avea să prefigureze mai târziu propulsarea următoarei Elene prezidențiale, a mezinei prezidențiale trimisă pachet decorativ la Bruxelles în pofida unei inadecvări similare pentru orice demnitate publică. Poziționarea Elenei Udrea imediat după Băsescu, are un echivalent nu numai în imaginația dar și în memoria publică: aceasta este aceeiași Elenă, a Cabinetului 2, cea care deține pârghii importante, chiar dacă neoficiale ale puterii. Este cea care dispune de fonduri și gestionează favorurile și încrederea stăpânului absolut. Regulile conciziei o vor descrie mereu de aceea pe Elena Udrea ca interfață a lui Traian Băsescu. Este deținătoarea ”cheilor regimului”, împărțind după bunul plac fondurile europene, despre a căror justificare degeaba au întrebat autoritățile de la Bruxelles. Ambițiile sale au fost de converti puterea financiară a regimului deopotrivă în imagine și influență. Dar Elena Udrea, luată de una singură, nu are aproape nicio valoare, iar planurile sale au fost desenate în nisipul aflat în calea valurilor. Din terenurile de fotbal în pantă, la pantofii cu toc oferiți sinistraților, la telegondole sau piscinele olimpice presărate prin comune fără canalizare și populație, toate eforturile propagandistice ale Elenei Udrea au fost mai degrabă în defavoarea regimului Băsescu. Din influența sa, construită pe metoda ”mâna care dă, se pupă”, nu a mai rămas nimic. Decăzută după 2012 la stadiul de ”omul lui Băsescu”, a fost izolată și ocolită de foștii colegi care nu au mai găsit de cuviință să plece spinarea pe viitor în fața fumurilor și nepriceperii sale.

Emil Boc va rămâne în acest bestiariu al politicii contemporane ca omul de paie al lui Băsescu, executantul perfect, fără coloană, obraz sau orgoliu. O excepție de la regula ardelenilor destoinici, care nu se lasă transformați în preșul nimănui. Ajuns la putere după animozitățile care au colorat conviețuirea politică a lui Tăriceanu cu Băsescu, Boc va rămâne consemnat asemenea celor de la Nurnberg, ca cel care ”nu și-a făcut decât datoria”, uitând astfel de cea mai importantă prevedere din descrierea postului: aceea de a sluji cetățenii care l-au ales. Nu va rămâne consemnat pentru posteritate nici măcar un episod de verticalitate în care Emil Boc se va fi împotrivit conducerii autocratice a lui Traian Băsescu. Emil Boc ar fi putut fi premierul României. A ales în schimb să fie o marionetă politică perfectă.

Roberta Anastase este lăsată pe nedrept la final. Ea reprezintă corupția instituțională, adică pervertirea tuturor acelor structuri care au trădat însăși cauza pentru care au fost create, aceea de sluji în exclusivitate interesele cetățenilor. Președinta Camerei Deputaților, Roberta Anastase va fi astfel pomenită ca expresia orbirii politice voluntare, agravată de circumstanțele unui partizanat politic evident. Roberta Anastase va rămâne politicianul care te minte în față și care va perverti însuși mecanismul esențial democratic, camuflând minciuna în adevăr. Chiar dacă a rămas antologic episodul în care aceasta trecea legea pensiilor considerând că are cvorum și transformând prezența a 80 de deputați în 160, chiar 270 de voturi exprimate, putem afirma că Roberta Anastase simbolizează de fapt un personaj generic, colectiv. Peste tot, în societatea și instituțiile românești, are un echivalent: ea este ministrul de Justiție Macovei, care cerea impunerea înregistrărilor fără mandat judecătoresc, dar tot ea este și jurnalistul cu grade secrete sau ministrul Economiei putred de bogat, care vindea borduri unei țări care ”n-avea nevoie de autostrăzi”.