Efectul NEFAST al internetului asupra creierului

Începând cu anul 2008, în Statele Unite ale Americii, editorialistul şi eseistul Nicholas Carr a lansat o acuzaţie răsunătoare, denunţând ceea ce specialiştii au numit mai târziu Efectul Google. Articolul său, intitulat "Google ne face să fim proşti?", apărut în revista The Atlantic, a făcut să curgă multă cerneală. În 2010, autorul îşi dezvoltă tema într-un eseu cu titlul "Influenţa internetului asupra creierului nostru". Deşi scopul lucrării nu se limitează la modul în care memoria noastră este afectată, acest fapt se află totuşi în centrul acuzaţiilor lansate de eseist.

În anul 2011, săptămânalul american Science a publicat, la rândul său, lucrările unei echipe de psihologi de la Universitatea Columbia, New York, conduse de Betsy Sparrow, care par să întărească această teză. Ea a verificat experimental că noi memorăm mai puţin o informaţie din momentul în care ştim că aceasta este disponibilă pe calculator. Google, Facebook, Wikipedia şi alte surse de informare ne influenţează modul în care ne formăm amintirile. Avem la dispoziţie, instantaneu, orice informaţie dorim, motiv pentru care nu mai suntem dispuşi să facem vreun efort să reţinem ceva, prin memorare. Astfel, neexersată, memoria începe să ne „lase“ atunci când avem nevoie de ea. De multe ori, atunci când uităm ceva, avem la dispoziţie alte surse de informare, cum ar fi rudele, colegii de muncă sau prietenii, motiv pentru care aceştia devin pentru noi surse de informare externă. Însă internetul ne poate oferi mult mai multe informaţii decât aceste surse, şi cu mai puţin efort.

Potrivit cercetătorilor, oamenii sunt înclinaţi mai degrabă să caute pe internet informaţiile de care au nevoie, iar atunci când acestea sunt uşor de găsit, ei reţin adresa unde se află, şi nu informaţiile în sine. În mod similar, informaţia care este mai puţin accesibilă pe internet este mult mai uşor reţinută de creierul nostru. Sparrow este de părere că acest fenomen face ca internetul să devină pentru noi un fel de memorie transactivă. Unul dintre efectele acestuia este dependenţa de internet. „Am devenit dependenţi de internet, ne aşteptăm să obţinem informaţii ori de câte ori vrem să ştim ceva. [...] În cazul în care conexiunea de internet este întreruptă, aceasta este similar cu a pierde un prieten“, explică Betsy Sparrow. Dependenţa de internet a devenit, după cum putem observa şi singuri, o plagă a societăţii moderne, în care omul contemporan este încurajat să se informeze, să cumpere produse, să-şi plătească facturile şi să-şi creeze aşa-zişi prieteni virtuali prin reţelele de socializare precum Facebook, Twitter etc. Să ne mirăm aşadar că internetul a devenit, din nefericire, pentru majoritatea oamenilor, un instrument de care nu se mai pot dispensa?

Însă nu numai internetul este responsabil cu slăbirea memoriei noastre. Experimentele realizate de cercetători au arătat că, în cazul în care ne aşteptăm ca informaţia să fie stocată într-un computer, ne vom aminti mai puţin conţinutul acesteia decât în cazul în care ştim că aceasta va fi ştearsă şi nu o vom mai putea regăsi. Totuşi, memoria nu cedează complet: atunci când ştim că informaţia este stocată în computer avem şanse mai mari să ne amintim în care folder din computer se află aceasta. Concluzionând, Efectul Google constă în faptul că, în prezent, avem tendinţa să ne amintim mai curând unde sunt informaţiile şi cum putem să le găsim, nu însă şi conţinutul acestora. De ce? Răspunsul este simplu şi poate fi restrâns la un singur cuvânt: comoditatea, boală acută de care suferă omul modern.

Probabil pentru a nu se pune în ipostaza de responsabili cu scăderea traficului de internet, specialiştii pretind însă, spre stupoarea noastră, că Efectul Google nu este neapărat unul nefast. În cele din urmă, spun ei, această schimbare ne poate ajuta să înţelegem mai bine ceea ce învăţăm. „Memoria nu înseamnă doar a memora“, susţine psihologul, care adaugă că efectul ne poate ajuta să ştergem informaţii de care nu avem nevoie şi să ne ocupăm mai mult de procesarea (înţelegerea) informaţiilor pe care le citim.

Trei experienţe pentru a testa memoria

Într-una din experienţele pe care le-a realizat, Betsy Sparrow a cerut unor voluntari să citească şi apoi să scrie cu ajutorul tastaturii patruzeci de fraze cu caracter insolit, ca de exemplu: „Ochiul struţului este mai gros decât creierul său“. În cadrul experimentului, la jumătate din participanţi li se spune că frazele vor fi salvate sub formă numerică, iar celorlalţi, că ele vor fi şterse. În cursul unei verificări ulterioare s-a constatat că voluntarii din prima jumătate au reţinut mai puţine fraze, pe care le scriseseră totuşi cu ajutorul tastaturii, decât cei din a doua jumătate.

Iată ceea ce pare să demonstreze că simplul fapt de a şti că o informaţie ne este accesibilă printr-o singură apăsare de buton ne face să nu o mai memorăm. Lucrările lui Betsy Sparrow arată că, de fapt, fenomenele implicate sunt mult mai subtile. Într-un alt experiment realizat de ea, toţi voluntarii trebuiau să citească şi apoi să tasteze treizeci de propoziţii de aceeaşi natură cu cele de mai înainte. După fiecare frază tastată, ei obţineau de fiecare dată un mesaj din partea calculatorului, care putea lua trei forme: uneori mesajul indica simplu că „fraza a fost salvată“, alteori calculatorul preciza numele directorului în care aceasta a fost salvată, şi, în sfârşit, o dată la trei cazuri, calculatorul anunţa că fraza a fost ştearsă.

Ulterior, pentru a determina ce anume au reţinut la experiment, participanţilor le-au fost prezentate din nou cele treizeci de propoziţii, care fuseseră însă modificate prin schimbarea între ele, uneori, a câte unor jumătăţi de frază. Pentru fiecare frază în parte, li se cerea la început să spună, prin da sau nu, dacă ea este conformă cu cea pe care ei au scris-o anterior, dacă ea a fost salvată pe calculator, şi dacă da, în ce director. Prima constatare a fost că voluntarii au memorat mai bine formularea exactă a frazelor atunci când calculatorul i-a anunţat că infomaţiile au fost şterse decât atunci când li s-a spus că au fost salvate. Al doilea rezultat a constat în faptul că ei îşi aminteau mult mai des dacă o frază a fost salvată, şi chiar un pic şi mai des că ea a fost salvată într-un anumit director, decât faptul că a fost ştearsă. Se pare aşadar că a şti că o informaţie va fi salvată întăreşte amintirea acestui fapt şi a ceea ce îi va permite ulterior să o regăsească.

O a treia experienţă prezentată în aceeaşi publicaţie intră în detaliile fenomenului. De data aceasta, propoziţiile citite şi tastate sunt de fiecare dată stocate într-un director, al cărui nume este indicat. Voluntarii au după aceea zece minute pentru a scrie toate frazele pe care şi le amintesc. Apoi, ei sunt întrebaţi în ce director a fost salvată fiecare frază, ce era indicată printr-un detaliu. De exemplu: „Unde a fost salvată fraza referitoare la struţ?“ Rezultatele sunt uimitoare: participanţii şi-au amintit de două ori mai frecvent numele directorului decât frazele în sine. Ei au memorat mai degrabă o informaţie care le permitea să regăsească frazele decât frazele înseşi.

Indicii care servesc la regăsirea informaţiei

Atunci când descoperim pe internet o informaţie care ne interesează, avem tendinţa de a nu reţine informaţia respectivă decât în linii mari, întrucât anticipăm că ne va fi uşor ca, ulterior, să regăsim detaliile acesteia cu ajutorul a câtorva clickuri de mouse. Reţinem, în schimb, adeseori, dacă nu adresa precisă unde am găsit informaţia, cel puţin indicii care ne vor permite să o regăsim, eventual recunoscând adresa în istoricul salvat de browser.

A şti unde şi cum să regăsim o informaţie pe care nu am memorat-o precis, iată o artă pentru care nu a trebuit să aşteptăm inventarea internetului. După ce am citit sau am parcurs o carte, noi reţinem existenţa sa şi ştim să ne referim la ea pentru a găsi aici informaţiile pe care le-am uitat. Extinzând această deprindere la dimensiunile sferei sociale, noi avem o idee destul de precisă despre ceea ce ştiu apropiaţii noştri, atât în viaţa privată cât şi în viaţa profesională.

Daniel Wegner, de la Universitatea Harvard, care este coautor al articolului lui Betsy Sparrow, a lucrat mult asupra conceptului de „metamemorie“, care se referă la ceea ce alţii ştiu mai bine decât noi. El a publicat, în anul 1985, primul articol despre teoria sa referitoare la „memoria transactivă“, pe care a definit-o ca fiind „memoria colectivă specifică cuplurilor, familiilor şi echipelor, memorie ce presupune gestionarea de către fiecare individ a informaţiilor referitoare la ceea ce cunosc alţii”. În articolul său recent, autorul sugerează faptul că este vorba despre acelaşi mecanism care devine activ şi atunci când utilizăm internetul ca memorie externă şi a cărui utilitate depinde de capacitatea noastră de a afla ceea ce acesta „ştie“.

Pe internet, noi navigăm urmând un anumit link („legătură”). Este conceptul care permite internetului să fie mai mult decât un depozitar al tuturor cunoştinţelor lumii. Link-ul, altădată numit hipertext („hiperlegătură”) – pe numele său adevărat, URL, prescurtarea de la Uniform Resource Locator („Localizator Uniform al Resursei”) –, este cel care permite să punem în reţea miliarde de fragmente de informaţii răspândite pe calculatoarele planetei.

Link-ul ne poate trimite un pic mai departe pe aceeaşi pagină, în aceeaşi lucrare sau, din contră, foarte departe, pe un alt site, găzduit pe un server aflat la celălalt capăt al lumii. Iar pentru aceasta sunt suficiente doar câteva clickuri de mouse...

Stimularea capacităţii noastre de a accesa informaţii îndepărtate

Văzut din interior, link-ul este o secvenţă de caractere care, într-adevăr, nu este creată pentru a fi memorată. Dar ceea ce noi reţinem, este că este suficient să apăsăm pe cutare iconiţă, pe cutare cuvânt subliniat aflat undeva în stânga-sus, de exemplu, pentru a ajunge la acea informaţie.

Cum anume procedăm atunci când căutăm să revenim pe o pagină de internet pe care am reperat-o în trecut, fără să-i fi reţinut adresa (şi atunci când noi nu ne aşteptăm să o găsim în istoricul navigatorului)? Acesta este un subiect care îl interesează pe Jean-Francois Rouet, director al Centre National de la Recherche Scientifique („Centrul Naţional de Cercetări Ştiinţifice”), din Poitiers. „Noi nu memorăm URL-uri, ci căi de acces. Şi cercetările noastre arată că aceste căi se înrudesc cu cele pe care noi le urmăm în mediul nostru fizic. Noi le urmăm recunoscând peisajul, adică aranjamentul şi culorile din pagină. Pe scurt, noi ne punem la contribuţie memoria noastră vizual-spaţială.“

Pentru a mări masa cunoştinţelor accesibile, noi am cultivat întotdeauna „metamemoria“ noastră, cu scopul de a reţine cine anume ştie o anumită informaţie, iar pentru a accesa resurse îndepărtate, am ştiut întotdeauna să memorăm calea care duce la ele.

Folosiţi legăturile web fără să abuzaţi de ele

În cartea sa, "Influenţa internetului asupra creierului nostru", editorialistul american Nicholas Carr vorbeşte despre implicaţiile utilizării excesive a link-urilor din paginile web. Urmărind să dovedească faptul că noi învăţăm mai puţin de pe web decât din cărţi, el citează lucrări care demostrează faptul că folosirea legăturii de tip hipertext este neproductivă. „Dacă urmăresc legătura la o altă pagină pot să fiu decepţionat, pot să-mi pierd timpul. În alte situaţii trebuie să revin la contextul conţinutului pe care îl părăsisem. Şi urmând prea mult link-urile, pot să mă pierd, să mă las distras. Rezultatul: memorez mai puţin, învăţ mai puţin.“, spune el. Nicholas Carr aduce argumente pentru a-şi demostra teza. Astfel, primul articol ştiinţific pe care el îl detaliază, publicat în anul 2001, de o echipă canadiană, arată că lectura unei nuvele literare este mai puţin eficientă atunci când ea este prezentată sub formă de fragmente interconectate prin multiple legături, mai degrabă decât în forma sa originală, secvenţială. El devine chiar mai convingător atunci când citează lucrări ce arată că lectura este mai dificilă pe măsură ce numărul de link-uri creşte.

Concluzionând, putem spune că învăţăm mai multe dacă nu abuzăm de legăturile de tip hipertext. În plus, dacă dorim să avem o memorie foarte bună, psihologii ne recomandă să citim cu atenţie informaţiile care ne interesează şi să urmărim să nu ne mai bazăm pe faptul că ele vor fi salvate în memoria calculatorului nostru. Astfel, devenind conştienţi de existenţa Efectului Google, vom putea să contracarăm cu succes pericolul diminuării capacităţii noastre de memorare, prin utilizarea cu discernământ a informaţiilor pe care le citim pe internet.