Ponta, prezidențiabilul care-i strică socotelile lui Băsescu

Cum se spune pe la țară, lui Traian Băsescu i se apropie funia de par. Nu este mare filosofie să deducem că, pentru că nu i-a ieșit manevra cu Antonescu, Băsescu a intrat în criză de timp. Cadența și virulența atacurilor împotriva premierului Ponta au crescut. Rațiunea agitației prezidențiale este lesne de priceput: în pofida pompoaselor declarații de intenții, dreapta lui Băsescu este un eșec patetic. Colecția eterogenă a personajelor din siajul președintelui alunecă uneori în penibil grotesc, convingerile și declarațiile lor politice fiind, puțin spus, eclectice. Asta la vârf, căci la bază e tragicomedie. PMP este partidul celor tineri și curați, de la pagina 5. Ce-i mai rău însă în staff-ul popular, de la vlădică la opincă, este că aceștia nu și-au depășit complexul păcătos de orgolii care-i dezbină. Nici nu e de mirare, căci în jurul lui Traian Băsescu gravitează politicieni formați pe puncte, în anii de huzureală și belșug (pe bani publici) ai ”regimului”. Celor mai mulți le lipsește o minimă disciplină comunicațională, pe lângă o elementară cultură politică. Cel mai important hiatus, pentru marea lor majoritate, rămâne însă lipsa experienței pe care o conferă doar școala grea și plină de privațiuni a opoziției.

Este foarte posibil ca undeva, cândva, din toată oastea de strânsură a lui Băsescu să se cearnă o dreaptă românească coerentă, dar va surveni într-un orizont temporal mult mai îndepărtat de 2016, irelevant pentru actualul ocupant al Palatului Cotroceni. De acum, pentru Traian Băsescu timpul finețurilor - atât cât și le putea îngădui – a trecut. Principalul său oponent și totodată o piedică majoră la adresa planurilor sale de replantare a unui regim criptobăsist este Victor Ponta, acest ”tinerel” de odinioară, de pe holurile PSD, maturizat chiar în lupta care a scos insidiosul partid portocaliu de la guvernare. Capacitatea de redresare politică a premierului este mare, un detaliu surprinzător pentru Băsescu, care s-a obișnuit să-și mătrășească adversarii în două-trei mutări, fără scrupule și cu primul ”instrument” la îndemână.

Indiferent la mizeriile aruncate de Băsescu în calea sa, unele veritabile atrocități de imagine, Victor Ponta și-a continuat drumul imperturbabil. Cea mai mare lovitură pe care i-a rezervat-o Traian Băsescu chiar pentru ultima sută de metri electorală, ne referim la activarea ”cârtiței” Antonescu și la ruperea USL, i-au provocat lui Ponta cel mult un rictus de dispreț în colțul gurii. Previzibil, Traian Băsescu suferă deja de sindromul lipsei de suflu, ca oricine s-a ”antrenat” de prea mult timp doar cu adversari comozi, de complezență. Mutarea lui Antonescu în barca opoziției băsiste a fost ultima sforțare majoră, echivalentul unei disperate ”ofensive în Ardeni”, în care președintele și-a cam epuizat muniția și resursele. Dovada în acest sens o dă chiar președintele, când în ceasul al unsprezecelea al confruntării electorale, în care europarlamentarele sunt doar anticamera prezidențialelor, recurge la un atac disperat la infrastructura din teritoriu a PSD, scoțând câte dosare mai ținea dosite prin sertare și acuzându-l pe Victor Ponta de ”baronizarea” României. Problema de principiu a dosarelor, greu de ignorat, este chiar sertarul în care au fost ținute...

În plus, o astfel de strategie, deși pare de efect pentru spectatorii confruntărilor politice, are două mari hibe, imposibil de ignorat în contextul actual. Prima ar fi, desigur, că acuza de ”baronizare” se transformă foarte ușor în mâna lui Băsescu într-o sabie cu două tăișuri. Fără nicio exagerare, România a redevenit o țară feudală în cei zece ani de Băsescu și lista baronilor portocalii geme de înavuțiți pe căi obscure. Cea de-a doua problemă a unei astfel de strategii este factorul de durată. Nu numai că o astfel de tactică cere o desfășurare și etape bifate ca la carte, dar nu-i este familiară lui Băsescu, care nu se poate lăuda să fi urmărit vreodată cu consecvență un plan pe termen lung. Politica lui Traian Băsescu în cei zece ani de președinție, oricât de surprinzător sună, a fost una a mutărilor conjuncturale, în care a mizat pe lașitatea și vulnerabilitățile adversarului, o politică construită pe balcanicul ”lasă că merge și așa”, cu metode de tipul ”șantajează, lovește și fugi”. Faptul că un astfel de politician a putut supraviețui politic și prospera timp de zece ani, nestânjenit, este aproape un miracol ce ține doar de natura inerțială a gândirii politice autohtone. Din fericire astfel de ”miracole”, ca și fulgerele, nu lovesc niciodată de două ori în același loc...